Amintiri placute

Bucuresti..semestrul 2.. dintr`un cap cretz si unu chel se iveste o idee, care mai tarziu a reusit sa se materializeze..Turul Romaniei.2570 km, 46 de obiective, muulte orase.
Plecare din Ploiesti:

-> Sinca veche, Brasov, Tg Secuiesc, Oituz, Onesti, Bacau, Piatra Neamt, Tg Neamt, Falticeni, Suceava, Radauti, Campulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Bicaz, Lacu Rosu, Praid, Sovata,
Tg Mures, Cluj, Oradea, Brad, Deva, Hunedoara, Orastie, Sibiu, Curtea de Arges, Pitesti, Targoviste, Ploiesti.

Vremea a fost predominant buna, oamenii ce ne`au iesit in cale sau carora noi le`am iesit in cale au fost oameni, nu am intampinat probleme cele 13 zile parca zburand pe langa noi.

As vrea sa fac un scurt rezumat al fiecarui loc pe care l`am vizitat dar este prea mult si acum nu dispun de timp.

Peisagistica ete geniala recomand Pasul Oituz, Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Transfagarasaneul si mai sunt dar acum imi scapa.

Moldova isi etaleaza frumusetea prin cetatile, bisericile si manastirile pe care le adaposteste de atata vreme..

Lacurile vidraru, cincis, rosu, bicaz sunt destul de dragure, fiecare avand cu ce sa te impresioneze, trebuie doar sa intrebi.

Gradina botanica din Cluj este intr`adevar impresionanta si asta o spune o persoana pt care in mod normal florile si plantele nu reprezinta mare lucru.

Cluj, Oradea, niste orase simpatice, merita vizitate.

PesteraUrsilor, destul de draguta, si acolo specia de suboameni si`a facut simtita prezenta..din pacate.

Tebea - 2 biserici, o manastire, mormantul lui Avram Iancu si Gorunul lui Horea..se merita pe deplin.

In Hunedoara castelul Corvinilor este un motiv serios pt care sa te deplasezi pana acolo.

Orastie - Costesti -> Costesti Cetatuie ; Blidaru ; Sarmisegetuza ; Fetele albe...locuri prin care orice om trebuie sa treaca.


multe ar mai fi de scris, de impartasit, dar cuvintele cat si pozele nu pot face fata adevarului pe care il gasesti si il simti pe viu, drept pt care voi inchia aici acest scurt scurt scurt post..

Le multumesc tuturor celor care ne`au ajutat ca acea idee sa se transpuna in realitate.

Va pot ura doar sa mergeti si voi prin aceste locuri pt a simti farmecul lor..

Costesti - Blidaru

Costesti - Blidaru

	Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

Costeşti

Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele. In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E. Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn. Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia. Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată. Cetatea de la Costeşti a fost reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată. Sistemul de apărare al cetăţii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificaţii: valuri de pământ, un zid de piatră gros de cca. 3 m, flancat de trei bastioane şi o dublă palisadă ce înconjoară partea de sud a înălţimii. Platoul cel mai înalt este ocupat de două turnuri-locuinţă, construite din blocuri de piatră şi cărămizi, la care se ajungea urcând pe o scară monumentală. Tot aici se găsesc urmele barăcilor soldaţilor din garnizoană şi un turn de observaţie. Pe terase au fost identificate lăcaşuri de cult (sanctuare), cisterne de apă, etc. Cetatea, asemeni celorlalte din sistemul de fortificaţii dacice din munţii Orăştiei, a fost construită în perioada dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal (sec. I a. Chr. - sec. I p. Chr.). Distrusă în urma celui de-al doilea război daco-roman (105 - 106 p. Chr.), cetatea nu a mai fost refăcută. Reconstituire grafica a fortificatiei

BLIDARU

Amplasata la mica distanta de Costesti-Cetatuie, cetatea de la Blidaru, este considerata cea mai puternica fortificatie a sistemului defensiv din Muntii Orastiei. Blidaru este singura cetate care nu a putut fi cucerita, aparatorii predandu-se din cauza epuizarii resurselor. Pe langa fortificatia propriu-zisa, pe Dealul Blidaru au fost gasite ramasitele a numeroase turnuri izolate care vegheau vaile masivului. Blidaru, platou situat la SV de com. Orăştioara. de Sus (jud. Hunedoara), la alt. de 705 m, unde se află ruinele cetăţii dacice cu acelaşi nume, integrată în principalul nucleu al sistemului defensiv antiroman din zona Munţilor Orăştiei. Schema cetatii si o reconstituire grafica. Click pe imagine Aflata pe culmea Dealului Blidaru, cetatea de aici a avut rosturi pur militare. Varful dealului a fost excavat, indreptat si largit, obtinandu-se suprafetele netede din interiorul cetatii. Constructia, ale carui ruine se pastreaza in buna stare, a fost ridicata in doua faze. In prima faza, a fost ridicata incinta dinspre est, de forma unui patrulater neregulat. La colturi au fost ridicate patru turnuri patrulatere. Intrarea in cetate se facea printr-o poarta a chicane: o data daramata poarta de lemn, inamicul se izbea de peretele din spate al unui turn si era nevoit sa coteasca dreapta, spre o noua poarta ce dadea in cetate. Tot in aceasta faza a fost ridicat pe versantul de S-V un turn izolat iar la jumatatea sudica a platoului din interiorul fortificatiei un turn locuinta patrat. Toate zidurile sunt ridicate in acelas stil "murus dacicus". Se presupune ca la realizarea cetatii au lucrat si mesteri greci. Cronologic, constructia dateaza dupa domnia lui Burebista. In faza a doua a fost construita cetatea II, mult mai larga, ingloband si prima incinta. Turnul izolat de pe versantul de S-V a fost legat prin ziduri ce porneau spre nord si est. Pe laturile de nord si vest ale cetatii, de pe fata interna a zidului pornesc alte ziduri perpendiculare ce intalnesc in spate alt zid care le uneste, formand astfel incaperi . Aceste ziduri sunt ridicate din piatra locala legata cu pamant. Plafonul incaperilor era folosit ca platforme de lupta pe care puteau fi instalate masini de razboi. Inaltimea estimata a zidului in aceasta parte a cetatii este de 5-6 metri. In cetate au fost descoperite resturile unor baraci de lemn, adapostul ganizoanei de aici. Cetatea se compune din două părţi, ambele înconjurate de ziduri lucrate de piatră fasonată. Blidaru. Desen realizat de Radu Oltean Prima parte, respectiv prima cetate, în ordine cronologică, are forma unui trapez neregulat, fiind prevăzută la colţuri cu câte un turn. Intrarea se făcea prin turnul de S-V. În interior se mai află un turn-locuinţă, din piatră şi lemn. Partea a doua, construită ceva mai târziu, poate chiar în intervalul dintre cele două războaie daco-romane, reprezintă de fapt o extindere a celei dintâi, la nivel inferior, forma acesteia fiind un poligon neregulat. Latura de N a celei de a doua cetăţi este dublată de un alt zid din pietre obişnuite, nefasonate, între cele două construcţii obţinându-se un fel de încăperi, parterul acestora fiind utilizat drept depozit, iar partea superioară ca platformă de luptă. În zidurile acestei a doua părţi sunt cuprinse şi două turnuri unul dintre ele fiind contemporan cu prima cetate. În cuprinsul celor două turnuri s-au descoperit mai multe vase mari de provizii. În partea de N-NV a întregului complex se află o cisternă pentru apă, constând dintr-o cameră patrulateră, subterană la 5 m sub nivelul antic având dimensiunile de 6,20 x 8 m. Zidurile ei, care sunt duble, pe alocuri chiar întreite, au fost tencuite cu un mortar special. Cisterna a fost prevăzută cu o boltă din piatră de calcar. Situată pe culmea Blidaru, la o altitudine de 703 m, fortificaţia cuprinde două incinte, unite între ele, având împreună şase turnuri puternice de observaţie. Prima incintă, ce ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colţuri, intrarea făcându-se prin turnul nr. 1, ea fiind astfel concepută încât să împiedice desfăşurarea forţelor inamice. În interior se păstrează urmele unui turn locuinţă. Spre vest de prima incintă, a fost construită cea de-a doua, având formă pentagonală. Este de remarcat aici sistemul platformelor de luptă, situate pe laturile de nord şi vest, prevăzute de asemenea cu cazemate. Pe aceeaşi latură, pe o terasă mai joasă, denumită "Poiana Perţii", se află un turn de pază ce asigura supravegherea accesului spre cetate. Cisterna Una dintre constructiile cele mai interesante, unicat in lumea dacica, se afla ceva mai jos de cetate, pe versantul vestic. Este vorba despre cisterna ce asigura necesarul de apa. Aceasta nu a fost construita in interiorul fortificatiei, deoarece izvorul care o alimenta se afla la o cota mai joasa. Cisterna, măsurand in interior 8X6,20 m, avea, de la pardoseala pana la inceputul boltii, o inaltime de 4 m. Laturile lungi au fost dublate, zidul interior constituind suportul pentru acoperisul alcatuit din blocuri de calcar fasonate. Peretii interiori au fost acoperiti cu tencuiala groasa continand var, nisip si caramida sfaramata. Cand aceasta compozitie a devenit permeabila, intreaga cisterna a fost rezidita in interior si acoperita cu straturi succesive de tencuiala, asigurandu-se astfel impermeabilitatea. Este un sistem de construire bine cunoscut in lumea romana, fapt care duce la concluzia ca instalatia a fost ridicata de un mester roman, sau sub indrumarea acestuia.

Mentalitatea romaneasca vs politie

Azi, ma intorceam de la serviciu cu autobuzul, drept pentru care, urechile imi sunt supuse multor idiotenii zilnic..asta e..astazi am ramas putin pe ganduri, pt ca e ceva de caz major, ceva ce cuprinde multa lume..boala pe politisti..i`am pus pe toti in aceeasi oala fara sa tinem cont ca unii poate sunt diferiti de altii...da asa e omu, se ia dupa multime..la iesirea din ploiesti, spre DN1 era un filtru de politie care oprisera un cetatean..motivele nu le cunosc..dar ce m`a deranjat a fost reactia unor batrani aflati in spatele meu..citez " I`a uitate ma, au iesit la atac, la atac, fomistii!!"(imi pare rau ca nu pot reda si patima, dispretul si ..poate ura cu care au grait ) i was like... WHAT THE FUCK??? a ajuns omu sa fie luat in batjocura doar pt ca isi face meseria?? mdea, trist..sa fie asta normalitate?sa fie asta mersul normal al lucrurilor??sincernu cred, dar ce putem face daca majoritatea nu e in stare sa deosebeasca orezul de neghina..bagati tot orezul la un loc cu neghina si mancati sa va saturati...iar ajungem la ipocrizie...detest atitudinea de indiferenta a unora...i`as lua pe toti rand pe rand si le`as da cate putin din ce trebuie pt a le deschide ochii, caci omu pana nu isi rupe curu de cate cazaturi a luat nu se invata..suntem ..si vom fii..ceva de speriat strabunii...nu exista decat vreo 5 cuvinte care ne pot descrie pe noi, ca natiune..si acele cuvinte ma fac sa mai simt cum o fasie din suflet se desprinde incet si dureros iar, lasand in urma doar amintiri si visuri de care nu suntem demni..Afirm cu tarie faptul ca sunt roman, doar pt cinstirea stramosilor, caci mi`e rusine de fratii mei de azi..las mereu aceleasi intrebari de ridicat, pt fiecare in parte, asa cum simte sufletul tau..poate intr`o zi o sa gasesti raspunsurile si vei lua atitudine, vei face ceva , incepand cu tine, apoi cu cei din jur, apoi cu cei din jurul grupului si tot asa...step by step ...dar...e greu si drumul e`n urcus, iar boii au obosit....



*am rectificat ..ce face bacu din om

Legenda sau adevar pierdut?

Va recomand un site interesant!

``````````````````````````````````````````````

Aurora Peţan: “Valahii de pe muntele Sinai”

Gauri negre ale istoriei

Valahii de pe muntele Sinai

Legenda sau adevar pierdut?

Beduinii din tribul geabelilor nu par sa se deosebeasca de ceilalti sinaiti. Arata la fel, vorbesc la fel, au aceleasi traditii. Totusi, cand intalnesc un roman, se opresc si isi deapana repede povestea: si ei, geabelii, sunt de origine romana, iar stramosii lor valahi au fost adusi acolo de catre imparatul Iustinian, cand a fost intemeiata manastirea Sfanta Ecaterina, adica in secolul VI. Au fost crestini pana nu demult, prin sec. XVIII. Povestea lor este incredibila. Pana de curand, nimeni nu i-a luat in serios. Lingvistii romani nu stiu nimic despre ei, istoricii au vagi informatii, care provin din notele de calatorie ale unor straini ce s-au perindat pe la locurile sfinte in secolele trecute. Pare de necrezut, dar daca au dreptate, inseamna ca sunt fratii nostri, descendenti ai unei romanitati care s-a conservat si a evoluat separat, departe de Europa romanica, si care, probabil, si-a pastrat multa vreme trasaturile, inainte sa cedeze sub influenta araba. Daca nu este asa, si este doar o legenda, care este samburele de adevar in jurul caruia a crescut aceasta poveste?

De curand, au fost facute cateva cercetari amanuntite cu privire la aceasta comunitate. Cercetatorul Andrei Popescu-Belis a studiat o multime de izvoare, de la surse istoriografice bizantine, la manuscrise din biblioteca manastirii si marturii din evul mediu, renastere si epoca moderna, tinand cont si de traditia orala a beduinilor numiti geabeli, adica “oameni de la munte”. Ce rezulta din cercetarile sale? Intr-adevar, in secolul VI, cand Iustinian a hotarat construirea Manastirii “Sfanta Ecaterina”, au fost trimise in Egipt o suta de familii de ‘abid-al-Rum, adica “servitori/ sclavi ai romanilor”, cum sustine cronicarul Eutychius din Alexandria (sec. X), cu scopul de a sluji manastirii si de a o apara. Descendentii acestor servitori traiau si in vremea cronicarului, in preajma manastirii, iar printre ei se numarau si asa-numitii Lahmiyin. Se pare ca toate informatiile ulterioare deriva din aceasta marturie, dar au fost reinterpretate si modificate. Astfel ca numele Lahm, care nu se stie exact la ce neam se refera, a fost interpretat ca provenind din Valah (in araba nu exista v la inceput de cuvant), iar in loc de “sclavi ai romanilor”, prin care se arata doar ca cele o suta de familii proveneau din imperiu, s-a spus ca geabelii vin din Pont (Marea Neagra n.red.). Un manuscris din manastire, considerat copie dupa un document din anul 530, care vorbeste chiar despre fondarea manastirii, pomeneste despre aducerea acestor crestini de la Marea Neagra, din tara valahilor (bilad-al-Aflah). Unii cercetatori considera ca acest manuscris a fost redactat abia in sec. XVII-XVIII. In sec. XVI, un calator ceh, pe nume Cristophe Harant, povesteste despre acesti beduini si face o afirmatie surprinzatoare: capeteniile se numesc in limba lor capi.

In epoca moderna, beduinii geabeli au aflat tot mai multe despre aceasta legenda a originii lor europene, integrand-o in traditia lor orala. Un cercetator japonez, Nishio Tetsuo, a alcatuit un inventar lexical al geabelilor, care nu contine insa nici o trasatura particulara, fiind vorba doar de cuvinte arabe. Prin urmare, nici un fir care sa confirme legenda originii valahe a acestor beduini. Totusi, exista un factor biologic care merita luat in seama: cercetarile facute in anii ‘70, pe esantioane de sange, prelevate de la toti beduinii de pe muntele Sinai, au demonstrat ca geabelii sunt diferiti si destul de neobisnuiti fata de celelalte triburi de beduini. Din pacate, nu s-au facut comparatii cu populatiile din nordul sau sudul Dunarii. In plus, chiar daca s-ar face, nu stim cat de relevante ar fi rezultatele, deoarece in Balcani au avut loc, de-a lungul timpului, multe amestecuri de populatii. Iata si concluzia cercetatorului: este vorba de o interpretare eronata a textului lui Eutychius, care a luat proportii, asemenea telefonului fara fir, si a patruns chiar si in traditia beduinilor. In realitate, nu stim decat ca cele o suta de familii trimise de Iustinian sa ajute la treburile manastirii proveneau din imperiu, dar nu stim de unde anume. Etnonimul Lah nu stim la ce se refera. Valahii si Marea Neagra au fost introduse ulterior in poveste, printr-o interpretare eronata. Capi nu este un cuvant romanesc sau romanic. Nu exista urme romanice in limba geabelilor. Prin urmare, daca acesti beduini au, intr-adevar, o ascendenta europeana, acest lucru nu mai poate fi stabilit astazi decat pe baza unor analize de ADN.

O alta cercetare a fost intreprinsa de catre Laura Sitaru, dar concluziile sale sunt diferite de cele ale lui Popescu-Belis. Pe langa marturia lingvistica a calatorului ceh, mai aflam si de aventurile calatorului german Samuel Kiechel, tot in secolul al XVI-lea, care spune ca acesti beduini spun la paduchi pedoci. Mai trebuie sa tinem cont, afirma cercetatoarea, de faptul ca, la scurta vreme dupa fondarea manastirii, in anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitand acele locuri, sustine ca la Sfanta Ecaterina se vorbeau latina, greaca, siriaca, egipteana si bessa. Or, se stie ca bessi erau un trib tracic din Balcani. Exista si astazi un trib de beduini numit bezya, care locuieste in orasul Ter, nu departe de muntele Sinai. Este aceasta o coincidenta? Oare acei “servitori romani (sau ai romanilor)” de care pomeneste Eutychius erau traci romanizati, care inca isi pastrasera limba materna si se rugau in limba lor ori intr-o limba romanica in curs de formare? Pentru Andrei Popescu-Belis, prezenta bessilor la Manastirea Sfanta Ecaterina este extrem de improbabila, in ciuda acestei marturii. Pentru Laura Sitaru, este o cale importanta de cercetare. In plus, spune cercetatoarea, existenta celor doua cuvinte cu aspect romanesc in limba geabelilor in sec. XVI este o dovada clara ca acesti beduini sunt romanici crestini care au fost arabizati. E posibil ca in limba lor sa mai existe si alte urme, dar inca nu au fost intreprinse cercetari serioase in acest sens. Inventarul lexical redactat de cercetatorul japonez nu este suficient de relevant, caci se bazeaza doar pe trei subiecti intervievati, membri ai aceleiasi familii, care, in plus, nu locuiesc in satul geabelilor, aflat chiar langa manastire, ci in orasul Ter.

Cercetarile cu privire la misteriosul trib al geabelilor sunt abia la inceput. Sa rezumam: traditia afirma ca geabelii sunt crestini europeni, adusi chiar la intemeierea manastirii, in sec. VI, pentru slujirea si paza monahilor. Nu stim exact din ce parte a imperiului provin, deoarece au avut loc interpolari in manuscrise. Din punct de vedere biologic, geabelii sunt in mod sigur un neam distinct de ceilalti beduini de pe muntele Sinai. Din punct de vedere lingvistic, ei au fost arabizati complet, dar in sec. XVI, mai existau cuvinte romanice in limba lor. De altfel, inca nu au fost intreprinse anchete lingvistice serioase asupra graiului lor. Rezulta de aici multe semne de intrebare. Dar cel mai important lucru care trebuie luat in considerare este prezenta bessilor la aceasta manastire, dar si la altele din zona. Intr-un articol intitulat ” Bessi in manastirile din Orient”, pr. prof. Dumitru Staniloae inventariaza toate izvoarele care se refera la prezenta acestui neam la locurile sfinte. Astfel, pe langa jurnalul de calatorie al lui Antoninus Placentinus, pomenit mai sus, din care am aflat ca la Sfanta Ecaterina se vorbea limba bessa, mai aflam, din Viata Sfantului Teodosie, ca in manastirea intemeiata de Teodosie la rasarit de Betleem, in sec. VI, existau patru biserici: una pentru bolnavi mintal, una in care se slujea in limba greaca, una in care “neamul bessilor inalta in limba lor rugaciunile Stapanului comun” si o alta, in care se slujea in limba armeana; tot din sec. VI-VII ne provine o informatie datorata lui Ioan Moscu, care spune ca in Palestina existau doua manastiri cu numele Soubiba, una de limba bessa si una de limba siriaca; in Viata Sfantului Sava cel Sfintit se vorbeste de mai multe manastiri besse in Palestina; mai mult, o manastire de bessi exista la 553 chiar in Constantinopol. Cine sunt acesti bessi, prezenti in numar asa de mare in manastirile din Orient? Sunt traci care vorbeau o latina evoluata spre o limba romanica? Se intelege oare prin “limba bessa” limba autohtonilor traci? Semnalarea bessilor si a limbii lor la o vreme cand se presupune ca limba autohtonilor a murit demult, si ca toti tracii si dacii romanizati vorbeau latina, ar fi uimitoare. Insa cel mai important lucru care trebuie retinut este acela al prezentei incontestabile a bessilor la locurile sfinte, inclusiv la Manastirea “Sfanta Ecaterina”. Atestarea lor coincide, in mod surprinzator, cu semnalarea celor o suta de familii plecate din imperiu sa slujeasca manastirea, care stau la baza viitorului trib al geabelilor. De aici trebuie sa porneasca viitoarele cercetari.

Geabelii, “oamenii de la munte”, isi duc viata mai departe, nestiuti de fratii lor de sange. E de mirare ca nimeni nu i-a luat in seama pana acum. E de mirare ca istoricii si lingvistii romani nici n-au auzit de ei. Astazi, s-ar putea sa fie prea tarziu sa se mai poata face ceva pentru a salva de la pieire adevarul. Arabizarea ultimilor beduini valahi pare sa fie completa. Legenda va ramane legenda, daca nu se va gasi o echipa cu mult entuziasm si cu fonduri, care sa intreprinda cercetari aprofundate, sa faca anchete lingvistice si teste biologice. Va ramane doar amintirea unei comunitati de valahi, plecata acum un mileniu si jumatate sa slujeasca o manastire in Egipt.

*trebuie sa recunosc ca suna destul de interesant si devine si mai interesant acum ca am mai gasit informatii care confirma legenda..traiau departe de ceilalti in triburi, lucrau spre si pt binele celor din jur, preotii lor de seama se numeau INTEMEIETORI asemeni celor daci, nu mancau carne si isi duceau viata in mod liber asemeni dacilor..dragut

Intoarcerea istoriei cu posteriorul in sus..adevar sau minciuni..

* Pt cei care au fost atenti la orele de istorie din cand in cand sau v`ati documentat singuri e posibil sa vi se para absurd, mincinos si un articol doar pt controverse..VA ROG sa ganditi din afara cutiei, si sa va spuneti mereu, inainte de orice intrebare legata de autenticitatea informatiei, ca istoria a fost scrisa mereu de invingatori si de grupurile de interese si apoi sa judecati pe toate partile problema...

lectura placuta..

ENIGME ISTORICE

Imparatii daci ai Romei

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere. De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de „dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca „Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei. Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin „carpi” trebuie sa intelegem „goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita „Dacia Aureliana” si mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, „olteanul”
care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de „roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti „fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma
dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune „Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita „Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfšldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula „devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus „hatmanul calarimii Avreulus Dacul”. Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

AURORA PETAN

Revenind la palcutele de la Sinaia

Din tainele istoriei

Misterul tablitelor de plumb

De peste 100 de ani, in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti zace uitata si prafuita o posibila comoara a istoriei romanesti: zeci de placute turnate in plumb, relatand in imagini si intr-o limba necunoscuta o cronica a regilor daci

Totul a inceput pe la sfarsitul anului 2003, cand o carte stranie venea sa tulbure somnul expertilor nostri in istorie veche si arheologie. Autorul, un distins inginer pensionar, atragea atentia in scrierea sa asupra unor tulburatoare obiecte pe care le vazuse si le fotografiase in tinerete, prin anii ‘40, in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Era in vremea razboiului. Dan Romalo era pe atunci student, si obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat sa le fotografieze, aveau sa-l obsedeze toata viata. Era vorba despre cateva zeci de tablite de plumb, absolut fascinante, acoperite in intregime cu imagini si cu inscrisuri intr-o limba necunoscuta, o formidabila epopee imprimata pe suprafata metalului cenusiu: ostiri de luptatori inarmati cu lanci si cu scuturi, purtand in frunte stindarde, chipuri de regi si de zei, cetati impresionante, cu palate si temple decorate cu insemne heraldice, o lume uluitoare, gravata in plumb, cu o migala si cu o arta de exceptie... Saizeci de ani mai tarziu, pasionatul inginer, acum aproape octogenar, reuseste sa publice din putinii lui bani cartea vietii sale, exploziva nu doar prin ineditul continutului ei, ci si printr-o dezvaluire socanta: pretioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fusesera niciodata cercetate stiintific, printr-o expertiza temeinica, fiind, practic, aruncate la cos. Dan Romalo avanseaza doua ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, si atunci avem de a face cu cea mai importanta descoperire facuta vreodata in domeniul istoriei vechi, caci ele descriu cu lux de amanunte lumea disparuta a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt niste falsuri de o anvergura si de o ingeniozitate nemaivazute, facute candva de un geniu enciclopedic si vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute. In cazul acesta, falsul - mai vechi de o suta de ani, ar apartine, si el, istoriei, si ar merita sa intre in cartea recordurilor, la capitolul „cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante si nasc o sumedenie de intrebari: de unde provin aceste tablite din plumb? De ce nu am auzit niciodata despre ele, fie falsuri sau nu? Iar daca sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reusit un fals-capodopera de asemenea proportii si, mai ales, in ce scop? Ce s-a intamplat cu obiectele acestea intre 1940, atunci cand Dan Romalo le-a vazut pentru prima data, si 2003, cand a reusit, in cele din urma, sa le faca publice? De ce nu au fost cercetate niciodata temeinic de catre istorici si arheologi?
De fapt, cautand raspunsuri la aceste intrebari, am descoperit ca povestea acestor tablite a fost invaluita de mister inca de la bun inceput, ca nimeni nu stie de unde au aparut, cine le-a adus si nici cine ar fi putut sa le produca. Ca intr-un roman politist, orice incercare de a strapunge ceata misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte in subsolurile Muzeului de Antichitati, esueaza. De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul in care, timp de zeci de ani, aceste placute stranii si povestea pe care ele inca nu au spus-o au reusit sa evite orice fel de publicitate, orice fel de studiere stiintifica adecvata. In mod incredibil, timp de aproape o suta de ani, nu au fost nici macar inregistrate ca obiecte de inventar, astfel ca multe dintre ele au disparut, poate pentru totdeauna. E ca si cum destinul lor le-ar fi ferit de lumina reflectoarelor, ca si cum ar fi vrut sa le tina mereu in umbra, ca si cum ar fi vrut sa le piarda urma si nimeni sa nu vorbeasca despre ele.

Inceput de drum

Marioara Golescu, o doamna distinsa,
pasionata de istorie

Sunt intr-un ascensor, pe cat de vechi, pe atat de silentios, luminat de un bec chior, undeva, in preajma parcului Cismigiu. Il caut pe Dan Romalo. Pana la urma, un mister este un mister si oricine are dreptul sa incerce sa-l dezlege, inclusiv un inginer pensionar, pasionat de istorie. Sun la usa. Ma primeste un tip distins si zambitor, iar apartamentul in care locuieste emana cu adevarat ceva din atmosfera anilor buni, de dinainte de razboi, ca si cum el ar fi ramas pentru totdeauna legat de timpul acela. Bem ceai parfumat, din cesti de portelan fin. Gazda mea are pe genunchi un album vechi cu fotografii, inceputul marii sale aventuri, niste fotografii pe care le-a facut cu foarte-foarte mult timp in urma, la cererea unei prietene de familie. „Marioara Golescu - poate ca numele ei nu va este complet necunoscut - facea parte dintr-o veche familie de boieri si de carturari si, asa cum era obiceiul pe timpul acela, avea tot felul de pasiuni intelectuale. Scria poezii, calatorea, picta si se pasiona de istorie si mitologie. Marioara Golescu era prietena mamei mele, Nadejda Romalo, care-i impartasea curiozitatea si preocuparile. Ei, si de la aceasta doamna, care era istoric amator, am auzit pentru prima data de aceste placi de plumb.”
Dan Romalo se ridica din fotoliu, inalt si suplu, si-mi aduce o fotografie mica, ovala, din care ma priveste un cuplu de tineri imbracati dupa moda anilor ‘20. Sunt parintii lui, zambitori si frumosi, in gradina din fata unui conac superb. „Erau la conacul lor de la tara, erau alte vremuri, si pe-atunci mai existau asemenea... amatori cultivati, cum erau mama mea si Marioara Golescu, care se invartea in lumea istoricilor, publicase lucruri esentiale, un studiu despre tablourile votive din Tara Romaneasca, mergea la congrese de istorie cu Iorga, era o pasionata. Ea m-a chemat intr-o buna zi sa fac acele fotografii cu placile de plumb din subsolurile Muzeului de Antichitati. Nu aveam sa le uit niciodata. La vremea aceea, director al muzeului era istoricul Ion Nestor, si acesta ii spusese Marioarei Golescu sa publice o carte despre ele, pentru ca un profesionist ca el se temea sa nu fie discreditat de o asemenea intreprindere. Deja, la ora aceea, placile erau considerate falsuri, fara ca nimeni sa le fi studiat temeinic si fara ca cineva sa stie de unde provin. Marioara Golescu credea ca ele ar fi fost aduse de Grigore Tocilescu, care le-ar fi primit la randul sau de la cineva. Insa aceasta informatie nu se verifica in nici un fel, pentru ca ar fi fost precizat acest lucru in arhivele muzeului sau, cel putin, in manuscrisele, in scrisorile lui Tocilescu, aflate acum la Biblioteca Academiei. Nimic, nici o referire, nicaieri. Sute de kilograme de plumb aparusera parca din neant acolo, in subsolurile muzeului, si nimeni nu stia de unde.”
Dan Romalo soarbe din ceaiul parfumat, cu un aer absent, ca si cum s-ar afla in penumbra rece a subsolului, cu placile de plumb insirate in fata sa. „Eu nu eram pasionat de arheologie, insa atunci cand am vazut placile, am ramas pur si simplu stupefiat. Fotografiam fara nici un cuvant, atat mi se pareau de inexplicabile si ciudate. In mod evident, se refereau la geto-daci, pentru ca puteai recunoaste siluetele cu caciuli specifice, si anumite semne. Numai ca asta se petrecea prin anii 1943-1944, Romania era in razboi si evenimentele se precipitau. Pe urma au venit comunistii si a fost foarte greu, lumea veche se prabusea, familia mea pierduse totul. Au trecut decenii, fara sa uit fotografiile, dar si fara sa pot face nimic. La cutremurul din ‘77 s-a pierdut o parte dintre cliseele pe care le facusem, dar mama mea a salvat printr-un miracol cateva zeci. Mereu imi spunea sa ma ocup de ele, sa nu le las, sa cercetez eu mai departe. Ea credea, nu stiu de ce, ca sunt foarte importante.”
Obsesia lui Dan Romalo a prins viata abia in anii ‘80 si a durat multa vreme pana cand sa poata pune cap la cap toate informatiile pe care le avea. La Institutul de Arheologie, care luase locul vechiului Muzeu de Antichitati, a aflat ca tablitele pe care le fotografiase cu zeci de ani in urma disparusera, in cea mai mare parte, si ca niciodata nu fusesera luate in serios de catre nimeni. Mai ramasesera patru. Generatii intregi de studenti trecusera pe langa ele, devenisera arheologi si istorici, dar refuzasera chiar si sa le dea un numar de inventar. In jurul lor circulau deja legende. Unii credeau ca ar fi fost plasmuite pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, de eruditii transilvani, altii le numeau „falsurile lui Hasdeu”, altii credeau ca placile de plumb erau copii ale unor originale din aur, gasite pe la 1873, cand se sapase fundatia castelului Peles. Dar nimeni, nici o institutie oficiala, nici un specialist in istorie, nu cercetase pana atunci cu adevarat originea si continutul acestor relicve, nimeni nu facuse vreodata macar o analiza a materialului din care erau facute, ca sa nu mai vorbim despre vreo incercare serioasa de descifrare a semnelor inscrise pe ele. „Vedeti”, spune Dan Romalo, „problema a ramas aceeasi ca in timpul lui Nestor. Istoricii, de teama sa nu se compromita, acordand atentie unor falsuri, au refuzat sa le cerceteze cu adevarat. Insa minime investigatii, pe care eu le-am facut mult mai tarziu, au aratat ca exista posibilitatea reala ca placile sa fie autentice. In primul rand, continutul placilor, care este profund coerent, da de gandit, amploarea extraordinara si rafinamentul cu care au fost executate, bogatia de detalii, dintre care unele fac referire la personaje si imprejurari necunoscute, toate acestea provoaca la un studiu serios al acestor obiecte, ca sa nu spun mai mult. Dar cel mai important mi se pare faptul ca apar lucruri care, la data cand placile erau semnalate prima data, pur si simplu nu fusesera descoperite. De pilda, planurile cetatii Sarmizegetusa si faptul ca exista obiecte similare, aflate in colectii particulare, a caror autenticitate nu poate fi pusa la indoiala si care par a fi facute in acelasi mod, in acelasi stil.” Se apleaca spre mine confidential. „Unul dintre aceste obiecte vi-l pot arata.” Si, intr-adevar, scoate de undeva, dintr-un toc de piele, o medalie superba, ce pare din cupru vechi. Efigii bizare se decupeaza din carnea verde a metalului, semne stranii, cum n-am mai vazut. „Vedeti semnele? Sunt identice cu unele de pe placi. Iar sansa ca un falsificator sa fi cunoscut piesa aceasta este practic zero. Si-apoi, poate ati auzit ca in cele din urma, cu mari eforturi, a fost facuta in Anglia o analiza comparativa a metalului uneia dintre placile de plumb, cu o scoaba dacica tot din plumb, luata de la Sarmizegetusa. Stiti care a fost raspunsul englezilor?” Ma priveste fix, lung. „Daca scoaba e autentica, atunci placile sunt autentice, in ceea ce priveste compozitia aliajului. Este un aliaj identic cu cel dacic.” Tace, asteptand sa reactionez in fata acestui argument zdrobitor. „La Sarmizegetusa, in marele sanctuar rotund, au fost gasite resturi de turnare in plumb si argint si poate ca aceasta adevarata cronica inscrisa pe placi de plumb, aceasta adevarata dare de seama despre regii daci si despre preotii lor a fost turnata chiar acolo, in cetate. Stiu, se spune ca dacii nu aveau scriere, pentru ca nu s-au gasit prea multe inscriptii, dar daca aveau, asa cum este foarte probabil, atunci cei care scriau nu erau oamenii de rand, ci initiatii, preotii din temple. S-au gasit acolo cantitati uriase de plumb, creuzete pentru topit metalul, si asta exact acolo unde erau si templele.”
Desi se fereste sa faca o afirmatie categorica, Dan Romalo e convins ca placutele de plumb sunt cu adevarat dacice, placi de plumb turnate de preotii daci, acoperite initial cu o folie subtire de aur pur. In favoarea acestei variante sunt analizele metalului si urmele de turnare in matrite care se pot vedea. Ipoteza lui Romalo este fascinanta. Daca interpretarea pe care o da el textelor si imaginilor este corecta, atunci aceasta cronica dacica in plumb aurit ar cuprinde relatari despre capeteniile geto-dace intr-o anumita cronologie, evenimente importante, batalii si tratate de pace, si toate acestea ar fi fost insirate pe zidurile si pe stalpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos si stralucitor. Preotii ar fi fost, in felul acesta, pastratorii intregii istorii a neamului geto-dac.

Varianta Sinaia

Placutele de aur care au
devenit placute de plumb

Unul din firele misterului placutelor de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucuresti duce la Manastirea „Sinaia”. Legenda spune ca la saparea viitoarelor temelii ale Castelului Peles au fost gasite ingropate in pamant sute de placute din aur, care inainte de a fi topite (din motive necunoscute) au fost reproduse in plumb si daruite, de batranul rege Carol I, Manastirii „Sinaia”.
Aveam sa ajung si eu, in cele din urma, acolo, la ctitoria spatarului Mihai Cantacuzino, supranumita si „manastirea regilor”, pentru a cauta vreo urma a misterioaselor placute din plumb. Staretul Macarie Bogus mai intai a tacut lung, ascultand, apoi a deschis porti grele, dincolo de care se afla tezaurul inestimabil al manastirii, dormind intre zidurile desenate in carbune de Regina Maria. Dintr-o cutie pe care o tinea cu ambele maini, staretul a scos doua placi de plumb, acoperite cu aceeasi scriere misterioasa, cu aceleasi reprezentari. De unde, de cand sunt aceste obiecte in posesia Manastirii „Sinaia”? O mie de intrebari au ricosat pe langa parintele staret, fara ca acesta sa poata raspunde la vreuna dintre ele. Arhiva manastirii a disparut in perioada comunista, trebuie sa fie undeva, la Bucuresti poate, sau cine stie unde. Tot ce a fost inainte de 1956 a disparut, a fost luat, s-a dus...
Voiam sa plec. Misterul parea a se adanci si mai mult. Una dintre piese, rotunda, parea a fi fost facuta sa fie purtata la gat. „Stiti”, mi-a spus staretul, „ani de zile au fost uitate. De fapt nimeni nu stie de unde au aparut, dar se spune ca au aparut mai intai aici, la Sinaia. Exista oameni care le-au vazut, care le-au tinut in maini. Poate ca legenda gasirii lor la Peles, asa cum se vorbeste, este adevarata, poate ca au fost cu adevarat niste originale din aur...”
O strada incolacita ca un sarpe, urcand muntele. Intr-un ochi al strazii, infipta in carnea de piatra, se afla o casa cum n-am vazut multe. E o casa din alte timpuri, ca o cetate, cu o arcada stranie, cu brazi strangand-o in brate, cu un cer translucid deasupra. E una dintre cele mai frumoase case din Sinaia, dintre cele mai vechi si mai nobile. Inauntru, printre tablouri si teracote albe, locuieste Diana Istrate, o doamna care ar trebui sa-si aminteasca ceva despre placile din plumb. Cu zeci de ani in urma, tatal ei, Vasile Ionescu, fost inspector silvic, le-a vazut, le-a tinut in maini. Casa ei pare o uriasa casa de papusi. Peretii sunt pictati. „Da”, zice ea, miscandu-se incet, chiar ca o papusa veche, „placutele au existat. Tatal meu a avut vreo patru-cinci, le stiu de cand eram copila. Dar la un moment dat, pur si simplu au disparut. Chiar el, la batranete, se intreba unde si cum or fi disparut. Le avea de la un fost primar al Sinaii, pe care nu mai stiu cum il chema. Se spunea ca fusesera de aur. Cine mai stie! E o vesnicie de-atunci!”

O portita in labirint

AURORA PETAN, cercetator, doctorand
la Institutul de lingvistica al Academiei Romane
„Sunt convinsa ca este vorba
despre o cronica a regilor daci”

Iunie 2004. Pentru prima data in istoria lor, placutele de plumb din subsolul Institutului de Arheologie din Bucuresti fac subiectul unei comunicari stiintifice, organizate sub egida Academiei Romane. Aurora Petan, o tanara cercetatoare in lingvistica, cu specialitatea latina si greaca veche, sustine o comunicare legata de ele, incercand sa starneasca interesul lumii stiintifice. La o prima evaluare, temerara cercetatoare considera ca limba in care au fost scrise tablitele nu este o limba inventata de cineva, ci a fost candva o limba vie. Ba si mai mult, ca am putea avea de-a face, intr-adevar, cu limba vechilor geti. O teorie indrazneata, greu de acceptat de catre mediile academic-conservatoare, si pe care ne-am grabit s-o aflam chiar de la autoarea ei.
- Sunteti lingvist, expert in limbi clasice. De ce va intereseaza aceste tablite de plumb, atat de controversate?
- Pentru ca sunt scrise intr-o limba necunoscuta si pentru ca n-au fost cercetate niciodata de un lingvist. Am aflat despre tablite in 2003, din cartea domnului Romalo, si mi s-a parut ceva extraordinar. Mi-am spus ca daca sunt falsuri, sunt atat de bune incat merita cercetate. Mi s-a parut o provocare, un subiect de cercetare pasionant. Cartea domnului Romalo are meritul de a fi pus in discutie, pentru prima data dupa o suta si ceva de ani, aceste obiecte, dupa parerea mea, senzationale. Ar putea fi vorba despre o arhiva si in acelasi timp despre o cronica a regilor daci, despre care nu s-a vorbit niciodata public si care a fost ignorata. Se stia despre aceste placi de la sfarsitul secolului al XIX-lea, dar nimeni nu a avut curajul sa le puna in discutie, pentru ca, in mod evident, ar fi bulversat toata „istoria oficiala”. Si asa, nefacand altceva decat sa le prezint, fara nici o interpretare, am starnit nervozitatea expertilor. Chiar daca avem a face cu niste falsuri, ele sunt geniale, unice prin complexitatea lor. Presupusul falsificator a inventat in acest caz o limba. Eu nu mai cunosc ceva asemanator. Si-apoi, poti plasmui o piesa, doua, trei, dar nu zeci de piese care cuprind nume, imprejurari, razboaie, negocieri, detalii uluitoare despre o intreaga epoca, pe care le ghicim mai curand din reprezentarile grafice decat din scris. In prezentarea mea de la Academie, m-am limitat sa fac o sinteza a tuturor acestor ipoteze, cu argumentele pe care le aveam la vremea respectiva, fara sa incerc, deocamdata, interpretari ale textelor.
- Impartasiti opinia lui Dan Romalo (care, demonstrata, ar deveni fulminanta), ca ar putea fi vorba de limba geto-dacilor?
- In cea mai mare parte, placutele sunt scrise intr-un alfabet grecesc, dar mai sunt si alte alfabete acolo, necunoscute. Intr-adevar, limba in care sunt scrise este necunoscuta. Putem citi ce scrie, dar nu putem intelege decat numele proprii, nume de regi, de cetati, de triburi. Posibilitatea ca aceasta sa fie limba geto-dacilor este reala, in masura in care se va dovedi ca placile sunt autentice. Nu sunt scrise in latina, nici in greaca, nici in iraniana, nici in slava, si deci, prin eliminare, nu poate fi decat limba lor. Sunt si litere care corespund unor sunete ce nu existau in greaca, dar existau in aceasta limba, iar aceste semne se pot regasi, mult mai tarziu, in limbi slave, ca rusa si sarba. Implicatiile acestei chestiuni sunt enorme.
- Cat de vechi sunt evenimentele la care face referire aceasta presupusa cronica in plumb a geto-dacilor?
- Cele mai vechi evenimente relatate in desene si in texte se refera la Dromichete, deci secolul al IV-lea inainte de Hristos, dar trebuie sa spun ca exista nume si date despre personaje neatestate de alte surse istorice si care ar putea fi mai vechi decat Dromichete. Evenimentele relatate se intind pe aproape cinci secole, pana inaintea invaziei romane. Ei bine, se poate vedea imediat ca ele nu sunt unitare, ca sunt multe maini care au lucrat la ele, dupa cum sunt folosite mai multe alfabete la redactare si mai multe stiluri de decoratiuni. Exista chiar si un alfabet necunoscut, care pare anterior alfabetului grecesc. Chiar daca nu sunt de acord cu interpretarea d-lui Romalo, cred ca limba in care sunt scrise textele nu este o limba inventata, ci ca a existat cu adevarat, ca limba vie. In plus, ar fi vorba, de fapt, despre o civilizatie necunoscuta, neatestata niciodata pana acum la adevaratele ei dimensiuni si valori. Pe aceste placi sunt reprezentate cladiri, divinitati, arme, simboluri, scene de lupta, o intreaga lume, detalii de viata, de organizare militara, sunt mai multe date decat am fi visat vreodata sa avem despre lumea dacilor. Un motiv serios pentru a pasi pe un drum atat de riscant. Pur si simplu, misterul care pluteste asupra acestor obiecte ma fascineaza si cred ca e normal sa incerc sa aflu tot ce pot.
- Cum va explicati ca aceste obiecte senzationale au fost tratate, totusi, de catre specialisti drept niste falsuri, chiar de la inceput?
- Au fost tratate astfel datorita aspectului. Aratau foarte bine, deci concluzia imediata era aceea ca nu pot fi decat niste falsuri. Nimeni nu s-a gandit la posibilitatea ca suportul, deci plumbul, sa fi fost „nou”, din secolul al XIX-lea, dar continutul sa fi fost autentic. Eu nu cred ca placile sunt antice, ci ca sunt copii ale unor originale antice disparute, fie ele din aur sau nu. In plus, descoperirea era mult prea senzationala pentru niste oameni de stiinta incremeniti in prejudecata ca dacii nu aveau scriere si nu aveau reprezentari iconice. Atitudinea reticenta, conservatoare a specialistilor este explicabila. In plus, ea vine in urma unor exagerari facute din motive politice in perioada comunista, referitoare la civilizatia geto-dacilor. Dar exagerari sunt si acum, cum au fost mereu in timp, asta nu trebuie sa impiedice o cercetare stiintifica onesta si lipsita de prejudecati a oricarui subiect, indiferent cat de incomod ar fi el la un anumit moment.
- Sperati sa le descifrati? Sa recuperati limba pierduta a geto-dacilor?
- Da. Cred ca in cele din urma voi reusi sa le descifrez. Perspectiva aceasta, a recuperarii unei misterioase limbi pierdute, ma hipnotizeaza.

Misterul placutelor de plumb
- Au cuvantul specialistii -

Institutul de Arheologie din Bucuresti, fostul Muzeu de Antichitati, se afla intr-o cladire fabuloasa, care ar merita ea insasi sa fie subiectul unui reportaj. De o frumusete extraordinara, purtand pecetea nobila a anilor interbelici, ea pare parasita. Chiar si statuia lui Vasile Parvan, aflata in mica gradina din fata, s-a lasat cotropita de vegetatie si tristete. Pietre romane risipite peste tot, statui decapitate si alte relicve istorice dau o si mai mare impresie de parasire. Arheologia romaneasca este saraca. Dar acesta este un alt subiect.
Intru la subsol unde, in sfarsit, pot cantari cu mainile mele, pot pipai ceea ce a mai ramas din placile de plumb. Unele dintre ele, cele mai mari, au vreo 10 kilograme. Sunt mii de semne acolo, sute de personaje migalite in plumb, atat de sofisticate, incat pur si simplu nu-mi pot imagina cum au fost turnate, cine si cum a putut face matritele in care aceste adevarate hieroglife sa fie imprimate invers si de la dreapta la stanga, pe negativ. Sunt uluitoare. Fac fotografii. Placile stau aici de un veac. Daca e adevarat ca au existat sute de tablite identice, arhiva dacica a cantarit tone intregi de plumb. Ce falsificator sa se incumete la o asemenea munca sisifica?
Mai tarziu, in biroul arheologului Alexandru Vulpe, directorul institutiei. Aceeasi atmosfera de noblete decrepita imprima locului un aer usor fantast.

ALEXANDRU VULPE
„Placile sunt 100% un fals.
Genial, e drept, dar un fals”

- Sunt aproape o suta de ani de cand in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti zac, uitate si necercetate, zeci de placute de plumb, pe care unii cercetatori le considera o cronica a regilor daci...
- Am mai spus o data, intr-un interviu, sunt niste falsuri.
- Ipoteza dvs. a fost dovedita stiintific? Doamna Aurora Petan, cercetator in domeniul lingvisticii, este de alta parere...
- Doamna Petan ar trebui sa se ocupe de lucrurile la care se pricepe. Daca ar fi stat de vorba cu noi, cred ca o puteam lamuri, pentru ca este o cercetatoare serioasa.
- Placutele de plumb aflate in custodia Institutului de arheologie au fost studiate vreodata temeinic?
- Bineinteles. Chiar si eu le-am studiat in tinerete. Dupa cateva ore, mi-am dat seama ca sunt falsuri. De altfel, le stiam ca falsuri, pentru ca Vasile Parvan le vazuse si el si credea acelasi lucru. Generatia de dupa Parvan, la fel, le-a considerat niste falsuri, sunt niste falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data dupa anumite criterii.
- Ce parere aveti despre originea lor? Sunt ele, asa cum s-a spus, copii ale unor placi de aur care au fost topite?
- Asta este o nascocire. Nu exista nici o dovada a existentei unor placi de aur. Asta o sustin cei care cred ca ele sunt autentice, pentru a crea o falsa disputa.
- Au fost gasite la Sinaia?
- Au ajuns la Manastirea „Sinaia”, dar cred ca au fost facute in alta parte. De fapt, nu se cunoaste deloc istoria lor, de unde provin. Ceea ce putem spune este faptul ca ele au ajuns la noi (in cladirea fostului Muzeu de Antichitati, actualul Institut de Arheologie) la inceputul secolului al XX-lea. Nu au avut niciodata un numar de inventar, pentru ca au fost considerate, inca de la inceput, falsuri. Ele nu au nici astazi un asemenea numar. Au stat pur si simplu in depozitul muzeului. Eu le stiu acolo dintotdeauna, puse intr-un cos.
- Cate au fost initial? Cate au disparut?
- Nu stiu precis, dar au fost pana intr-o suta. In momentul de fata, noi mai avem 31 sau 35, nu stiu exact, si mai exista si in alte locuri, cred ca in total mai sunt vreo 50. Atunci cand stii ca sunt falsuri, nu-ti pierzi vremea. Aici problema care se pune este cine le-a facut.
- Si in ce scop, nu? Un asemenea fals de proportii trebuie sa fi avut un scop precis: gloria unei descoperiri, faima sau bani.
- Nu va impresionati! Nu este asa de greu de facut un asemenea fals. Faptul ca e in plumb... nici macar nu a costat asa de mult. Scopul? Ca sa poti sa raspunzi ar trebui sa faca cineva, intr-adevar, un studiu. S-au ocupat unii, dar nu au scris. Eu le-am preluat de la generatia dinaintea mea, drept „falsurile lui Hasdeu”. Hasdeu a facut falsuri, se stie. Ceea ce putem spune noi este ca acela care a facut aceste falsuri era un om de cultura. Cunostea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei si care erau la dispozitia oricarui om cult in secolul al XIX-lea, cunostea cartile despre Columna lui Traian si alte lucrari care erau disponibile atunci, plus ca avea notiuni de filologie. Hasdeu este suspectul principal, pentru ca el a mai incercat sa faca niste falsuri, chiar sa vorbeasca despre un alfabet getic in disputa lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranta acestei ipoteze ar trebui ca cineva sa se ocupe, sa caute in arhiva Academiei, sa gaseasca indicii. Dar Hasdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevarat curent de scoatere in evidenta a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densusianu a emis acea carte care a facut valva, Dacia Preistorica, si in care afirma ca nu noi suntem urmasii Romei, ci ca romanii ar fi urmasii dacilor. Adica, dacii vorbeau deja o limba latina. E o absurditate.(* oare e atat de absurd? asta ar explica de ce dacii au fost romanizati atat de repede..pt ca ei de fapt nu au fost!! + gotii pe care ii gasim ca invadatori ce slabeau granita imperiului la granita din dacia erau de fapt dacii liberi!! e mult mai paluzibil decat toata polologhia asta..Malta a ost sub stapanire romana peste 1000 de ani si abia daca au cateva zeci de cuvinte in vocabular luate de la ei..noi am stat nici 200 de ani!!! GANDITI LOGIC!) Evident, nici un om de stiinta nu ia aceasta teorie in serios. In 1880, asemenea carti erau destul de la moda in Europa. Si ca sa revenim, ar mai putea fi un cerc de suspecti, de pe vremea Mariei Tereza, pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, cand s-a vehiculat ideea unei Dacii mari, integrata in imperiul Austro-Ungar. Si atunci au aparut o serie intreaga de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic din Viena. Dar eu nu cred in aceasta ipoteza. Cred ca falsurile sunt mai tarzii.
- Care sunt argumentele care sustin ipoteza ca ar fi falsuri?
- Din punctul de vedere al textelor de pe tablite, veti vedea ca ele nu tin seama decat de ceea ce se cunostea la momentul acela, adica pana la 1900. Tot ce s-a descoperit dupa 1900 nu figureaza pe ele. Ulterior, s-au descoperit inscriptii importante care, daca ar fi fost cunoscute, ar fi trebuit sa existe pe placi. De pilda, inscriptia despre Burebista, de la Dionisopolis, care s-a descoperit in 1905. Va mai dau niste exemple. Cetatea de la Cumidava apare pe tablite ca la Ptolemeu, Comidava. Autorul falsului nu avea de unde sa stie ca in 1942 avea sa se descopere o inscriptie, la Rasnov, in care era scris Cumidava. Pai daca era scris de un dac, ar fi scris asa, in limba lui, nu in greceste. Apoi, ar mai fi iconografia. Toate reprezentarile sunt acelea care se cunosteau pana la 1900, or astazi, noi stim considerabil mai mult decat ceea ce se cunostea atunci. N-am facut un studiu exact, dar majoritatea sunt imagini preluate de pe Columna Traiana si imagini ale unor culte orfice, deci nu este ceva nou.
- Cetatea Sarmizegetusa a fost descoperita mult mai tarziu decat au fost facute placile, si totusi, este reprezentata cu destula fidelitate fata de modelul real...
- E facuta atat de schematic, incat orice reprezentare de castru roman sau de cetate medievala ar fi corespuns la fel de bine. In orice caz, toti inaintasii mei au fost de acord cu acest lucru. Eu m-am ocupat de ele cand aveam 24 de ani si mi-a trebuit o zi sa-mi dau seama ca sunt falsuri. Altii, cum a fost Horatiu Crisan, si-au dat seama intr-o ora. Singurul lucru la care trebuie raspuns este cine le-a facut.
- Mai exista un argument in favoarea autenticitatii tablitelor: analiza materialului, efectuata in Anglia. Plumbul s-a dovedit la fel de vechi ca cel folosit in urma cu 2000 de ani de catre daci...
- Nu cred ca rezultatele analizei de material sunt concludente in asa masura incat sa tragem concluzii.

ALEXANDRU SUCEVEANU, director adjunct
al Institutului de Arheologie din Bucuresti
„Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane,
deschizand calea unor cercetari care vor lamuri,
in cele din urma, problema”

- D-le Suceveanu, sunteti semnatarul prefetei cartii lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb”, in care, spre lauda dvs., va declarati de acord cu faptul ca placutele de plumb merita a fi studiate. Ar fi si timpul! Se fac o suta de ani de cand zac in depozitele Institutului de Arheologie din Bucuresti, de unde mai dispar, mai apar...
- Nu cred ca au fost vreodata disparute cu adevarat. Eu le stiu de 30 de ani, de cand am venit in institut, si de la inceput am avut o reticenta fata de ele. Poate pentru ca nu stim de unde provin. Nu au fost gasite intr-un context arheologic si asta le face necredibile.
- Daca ar fi autentice, atunci ar produce un adevarat seism in istoria noastra si a limbii romane, nu-i asa?
- E adevarat, pe placutele „puse in circulatie” de Dan Romalo, in afara de nenumarate reprezentari, apare o scriere predominant greaca - dar si de alta sorginte -, in care numele proprii descifrabile indica o realitate geto-dacica la confluenta intre era pagana si cea crestina. Dan Romalo face o investigatie prudenta, luand in calcul permanent posibilitatea ca placile sa fie niste falsuri, dar inclinand, totusi, cu toata prudenta, spre caracterul autentic al acestora. Daca placutele ar fi autentice, atunci da, ar putea fi vorba despre limba geta. Toate acestea trebuie formulate cu mare prudenta, pentru ca stiti bine deserviciul pe care-l fac diletantii tracomani, cand e vorba de asemenea ipoteze de lucru.
- L-ati ajutat pe Dan Romalo sa faca in Anglia acea analiza a aliajului din care sunt facute placutele, in comparatie cu un aliaj dacic. Erau identice. Ce parere aveti?
- Intr-adevar, acesta este unul dintre argumentele care in ochii mei atarna greu in favoarea ideii ca ar fi autentice, dar ramane posibilitatea ca falsificatorii, foarte inventivi, sa se fi gandit la structura aliajului de la bun inceput. Un alt argument care poate fi luat in seama ar fi reprezentarea cetatii Sarmizegetusa, care avea sa fie cunoscuta arheologic dupa 1939, cand nu se mai punea problema unor asemenea falsuri, numai ca si aici ar fi diverse explicatii posibile. Impartasesc opinia domnului Romalo, ca daca aceste obiecte sunt opera unor falsificatori, atunci avem de-a face cu niste falsificatori absolut geniali. Cunostintele lor in ceea ce priveste autorii antici sunt remarcabile, ca si capacitatea lor de a integra aceste date intr-un sistem lingvistic coerent. Sigur, una e sa falsifici doua-trei piese, si alta e sa inventezi o adevarata biblioteca de plumb antica, cu un scop ce ramane deocamdata ascuns.
- Care este parerea dvs. personala despre placile de plumb?
- Recunosc greutatea argumentelor pe care le aduce d-l Dan Romalo, neuitand nici o clipa dificultatile in acceptarea lor. Dan Romalo a facut un imens serviciu culturii romane, deschizand calea unor cercetari care probabil vor lamuri, in cele din urma, problema placutelor. Singura cale de a expune problema lumii stiintifice era publicarea lor.

Acad. VIRGIL CANDEA
„Cercetarea oricaror relicve ale trecutului
este o datorie sacra a stiintei”

(Fragment din postfata cartii lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”)
„Stimate domnule Dan Romalo,
In urma cu cativa ani, ati avut bunavointa sa-mi comunicati interesul dvs. pentru ansamblul de inscriptii si imagini criptice pe placi de plumb - originale sau reproduceri fotografice - pastrate la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti, piese carora v-ati consacrat din tinerete eruditia si eforturile. Rezultatele cercetarilor dvs. le-ati prezentat in cartea Cronica apocrifa pe placi de plumb?, care apare acum in editie definitivata. Am parcurs cu atentie lucrarea si sunt convins ca cititorii ei, specialisti sau amatori cultivati, vor pretui dupa cuviinta initiativa dvs. de a atrage atentia asupra acestor piese enigmatice, chiar daca nu va vor impartasi integral solutiile si ipotezele. Va incurajez demersurile, animate de pasiunea dvs. sincera pentru mai buna cunoastere a inaintasilor nostri si de convingerea ca cercetarea oricaror relicve ale trecutului este o datorie sacra a stiintei. V-am indemnat sa faceti neintarziat publice misterioasele texte si imagini care, indiferent de natura lor - originale sau falsuri -, au dreptul la atentia si verdictul autorizat al savantilor. Repet, chiar falsurile se cuvin studiate, pentru ca furnizeaza informatii utile despre motivatiile, imprejurarile, data, autorii si procedeele confectionarii lor (dovada studiile actuale privitoare la falsurile monetare). Ignorarea apriorica a pieselor suspecte intemeiata pe prejudecati sau teama de discreditare nu se justifica”.

HORIA TURCANU
(Fotografiile autorului)

*Obs!! ce este scris in (*...) este o adaugire personala!!