Cu legea nu e de glumit. Cu legea minelor

Articol de pe Kami Kaze punct ro


O, ţară tristă, plină de humor… Revista Kamikaze sparge cenzura. Au spus-o şi ei, dar cum prea era autopromovare, v-o spun şi eu… ce-i drept, în paginile lor, că altundeva prin media românească (poate în afară de Formula AS) n-am unde. Îmbuibate cu banii (şi publicitatea) Gold Corporation, televiziunile şi „ziarele serioase“ tac precum mortu-n păpuşoi, chiar când e vorba, ca acum, de furt direct din averea voastră. Trist, trist când una dintre puţinele afaceri de corupţie demascate şi pedepsite ale ultimilor ani a fost descoperită de Gazeta Sporturilor. Când adevărul vi-l spune nu publicaţia care are tupeul de a-şi lua chiar acest nume, ci el trebuie căutat într-o revistă de familie sau într-una în primul rând de umor, cum e cea pe care o aveţi în mână.

Pe din dos, sau despre perversiune. Personal, nu consider homosexualitatea un flagel, nici o boală. Îi consider, dimpotrivă, bolnavi – sau măcar dereglaţi – pe toţi cei care nu tolerează diferenţa şi minorităţile, fie acestea naţional-etnice, sexuale, religioase (ori, dimpotrivă, atee) etc. Dar Guvernul Ponta II, mă scuzaţi pentru plasticitatea/vulgaritatea imaginii (însă informaţia nudă trebuie să vă intre bine în cap!), vrea să v-o tragă pe la spate. Tuturor. Oricui. Fără discriminare, ceea ce ar trebui să mă încânte. Dacă ar fi vorba de împreunare consimţită şi nu de viol. Al moralităţii, al legalităţii şi, dacă mai aveţi impresia că astea sunt fineţuri-marafeturi, al proprietăţii în sensul cel mai concret al cuvântului. Măcar PDL-iştii îşi puseseră dintru început, cu mânuţa şi guriţa lui Vi(n)deanu, spolierea Roşiei Montane în programul de guvernare. Măcar Băsescu tuna şi fulgera şi lobbytomiza naţiunea în văzul tuturor. Ponta se ascunde, Ponta tace. Când un foarte provocator mash al celor de la Papaya Advertising punea o întrebare aflată pe buzele multor români, autorităţile locale bucureştene nu au ezitat să dea jos, iute şi perfect ilegal, uriaşul afiş, deşi fusese amplasat cu respectarea tuturor procedurilor.

Pământul de sub picioare. Dar ce vrea acest „nou“ guvern să vă facă? Nici mai mult, nici mai puţin decât, cu concursul „noului“ Parlament, să vă ia casa. Proprietatea. Sau dacă nu aveţi aşa ceva, pe ale bunicilor (pe care speraţi să-i moşteniţi) sau pe ale prietenilor (unde credeaţi că veţi mai merge în vacanţe). Programul de guvernare afişat pe site-ul oficial al Executivului vorbeşte, la pagina 83, despre modificarea Legii Minelor nr. 85/2003 – cică pentru revigorarea activităţii în acest sector economic. Ceea ce foarte puţină lume ştie e că avem de-a face cu o iniţiativă legislativă mai veche, făcută „cu dedicaţie“ pentru Roşia Montană Gold Corporation, dar care va afecta toată ţara. Fiindcă, dacă propunerile de modificare intră în noua formă a legii, orice companie care va obţine o licenţă (industrială) de exploatare pe un areal care cuprinde şi proprietatea voastră vă va putea expropria – nu teoretic, ci efectiv, cu darea afară de pe pământul cu pricina – în două săptămâni, plătindu-vă un preţ decis tot de investitorul privat + autoritatea locală. 

Ia cu grebla, fără ruşine, sau de la penali la anticonstituţionali. „Dar proprietatea privată e garantată de Constituţie!“, veţi spune. Un neimportant impediment pentru senatorii Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşineţ (PDL), iniţiatorii modificării legislative. Pentru că, hai să fim serioşi, cine va semnala anticonstituţionalitatea legii? V-aţi interesat, în ultima vreme, cine e Avocatul Poporului? Aveţi idee ce pondere în Parlament are Opoziţia, ştiaţi că şi din asta cea mai mare parte e controlată de tătucul cianurist Băsescu? Dar nu cu PDL-ul am eu treabă acum, ci cu drept-stângista alianţă care va conduce România pentru o (îndemn eu: hai s-o facem cât mai scurtă) vreme. USL-iştilor, întreb eu acum, sunteţi de dreapta? Atunci faceţi bine şi respectaţi „sfinţenia“ proprietăţii private. Sunteţi de stânga? Atunci explicaţi naţiunii ce fel de haiducie faceţi, când luaţi de la micii proprietari şi daţi corporaţiilor.
 
Roşia e România, varianta horror. Personal, ar trebui să mă bucur. În primul rând, „proprietăţile“ mele se limitează la 600 de metri pătraţi undeva lângă Cluj, deci n-am cum să fiu prea afectat. Apoi, am folosit în repetate rânduri ideea, sau lozinca, dacă vreţi, potrivit căreia nimic nu e mai simptomatic pentru ţară, în întregul ei, decât ceea ce se va întâmpla cu/la Roşia Montană. Drept consecinţă, am înghiţit nenumărate replici în linia „nu mă interesează, satul ăla nenorocit e departe“. Acum va afla fiecare că, de fapt, locuieşte în Roşia Montană. Că problema nu e (doar) a lui Eugen David, Remus Cenuşă, Călin Caproş (şi alte multe nume pe care – nu-i aşa? – nu v-aţi chinuit să le învăţaţi). Nu e doar a ecologiştilor care, cică, frânează dezvoltarea României. Că va fi suficient ca, mâine, o firmă privată, eventual una ca RMGC, care nu ar fi capabilă să desfăşoare activităţi miniere, ci ar vinde apoi toată afacerea, să obţină un acord de explorare/exploatare de la ANRM pentru ca poimâine să vă confişte – ăsta e cuvântul, să nu ne mai ascundem după deget! – pământul de sub picioare.

Revoluţia. În noiembrie 2011, cu două-trei luni înainte de mişcările de stradă care au determinat căderea de la putere a PDL şi a aliaţilor, activiştii clujeni afişau, pe clădirea unui hotel emblematic, acum părăsit, al oraşului, un banner pe care mulţi l-au considerat a fi, ca mesaj, exagerat. Televiziunile şi ziarele „serioase“ au ascuns ştirea. Kamikaze şi alţi fraieri şi-au informat publicul. Deci, da, aruncaţi-vă ochii prin aceste publicaţii, ca să ştiţi când se vor umple din nou străzile, pieţele.

Deşi cel mai bine ar fi să învăţaţi şi să credeţi versurile (eu zic profetice) ale lui Norzeatic:
„… în fine,
revoluţia nu va fi acolo,
nu va fi nici acolo,
– Bine, dar unde va fi?
– Nu ştiu! Fă-o!“

scris de Cornel Vîlcu

Carti de suflet

Acum ceva vreme am facut un curs de dezvoltare personala si curs de vanzari cu o duduie isteata si la un moment dat ne roaga sa completam un test cu mai multe intrebari, printre care si intrebarea "Ce carti sau filme ti-au influentat major dezvoltarea personala si care sunt valorile aduse de ele?" moment in care a trebuit sa stau putin pe ganduri pentru ca puteam numi doar trei..

Acum va intreb pe voi, care sunt cartile voastre de "căpătâi" si ce valori fundamentale ati adoptat, dezvoltat prin intermediul lor? Imi caut carti de citit :)

Si ca sa ofer si exemplu, voi lasa mai jos cartile mele de căpătâi:

• Al Patrulea Mag de Alexandra Dumitriu  - Am citit-o prima data cand eram micut, inca in formare si mi-a oferit practic un Cod de conduita de la care ma stradui sa nu ma abat. Este una dintre cele 3 carti pe care am putut sa le recitesc.
• Ce este un Maestru Spiritual de O. M. Aivanhov - Cartea asta m-a invatat cum sa deosebesc un om care te ajuta in mod altruist fata de un om care te ajuta pentru ai ii servi lui un scop mai tarziu.  

Stand si gandindu-ma, am constatat ca a 3-a carte s-a schimbat mereu in functie de varsta, acum alegand din nou alta. Asta nu poate decat sa ma bucure pentru ca observ modul in care am evoluat si rolul jucat de acele carti. Asadar, urmatoarele surse de informatii sunt niste Conferinte de Ovidiu Dragos Argesanu compilate in urmatoarele carti:

• Despre spiritualitate cu Ovidiu Dragos Argesanu de Oana Pustiu
• Karma si dreptul divin. Trezirea spirituala si constiinta de sine. De la sex la Indumnezeire. Conferinte de Ovidiu Dragos Argesanu 

Acestea din urma m-au invatat sa imi dezvolt increderea in sine si sa gasesc resursele interioare necesare pentru a depasi obstacolele intalnite pe parcursul vietii. Te ajuta sa vezi lucrurile in perspectiva si iti ofera niste raspunsuri clare.

Acestea sunt cartile care au avut un impact bun asupra dezvoltarii mele ca individ, va astept pe voi cu exemplele voastre, cate vreti voi sa scrieti :)

Va mai las o recomandare care pica numai bine acum in noptile de iarna, la un ceai fierbinte sau o cana de vin fiert.
 Muntele Ascuns - Legendele sacre ale Dacilor Liberi scrisa de Felix Crainicu si Cristi Ionita.

Visari placute!

Bun venit acasa, Europa!

Bun venit acasa, Europa!

Articol de pe Formula As scris de Aurora Petan

 

Confirmari stiintifice pentru o ipoteza indrazneata: vechea Europa s-a nascut in Carpati.

Pentru multi oameni, integrarea noastra in Uniunea Europeana are intelesul larg de integrare in Europa, ca spatiu cultural si istoric. De parca pana acum am fi fost in afara ei! Ba si mai mult: Europa isi are radacinile si valorile ancestrale plamadite tocmai aici, la noi, la Dunarea de Mijloc, intr-o civilizatie infloritoare, de acum 7-8000 de ani, intr-o vreme cand Occidentul era doar un "vest salbatic". Fara aceasta civilizatie a Vechii Europe, contemporana cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romana de mai tarziu si nici nasterea Europei moderne. Dar astazi, cand Europa ne invata cum sa ne anesteziem porcul inainte de a-l sacrifica ori cum sa dezinfectam ugerul vacii inainte de muls, ar trebui sa avem curajul si mandria de a-i aminti Europei cat de mult ne datoreaza, rostind doar cateva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnita, Hamangia...

Acum 50000 de ani.
Alungarea din paradis

Nu stim unde a ajuns omul dupa ce Dumnezeu l-a alungat din Rai. Unii spun ca in Africa, deoarece acolo s-au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare sa fie adevarat. Manualele ne invata ca in Europa, primii oameni "moderni" au ajuns acum aproximativ 50000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz si Asia Mica, trecand Bosforul si urcand in Bulgaria si Romania. De aici, pe linia Dunarii, au inaintat spre centrul si vestul Europei. Dar racirea accentuata a climei, coborarea gheturilor dinspre nord i-au impins pe oameni spre sud, lasand o Europa aproape pustie. Aceasta ultima epoca de gheata a ajuns la apogeu pe la anul 18000 inainte de Cristos. Acum 12000 de ani, clima a inceput sa se incalzeasca iarasi, marcand sfarsitul ultimei glaciatiuni, iar Europa a inceput sa se trezeasca din hibernare. Stratul de gheata acoperea doar emisfera nordica a pamantului. Intreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheata de doi kilometri: teritoriile viitoarelor tari nordice, insulele britanice, nordul Germaniei si al Frantei, Polonia, tarile baltice, dar si Elvetia si nordul Italiei se aflau in hibernare. Gheturile coborau pana la gurile Rinului, ale Cracoviei si Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, pana la Szeged, chiar daca nu exista strat de gheata, predomina permafrostul (pamantul inghetat permanent). Cu toate astea, in cateva locuri palpita viata!

Fosilele din Pestera cu Oase

 

Conform celor mai recente studii de genetica, trei au fost zonele in care oamenii au supravietuit in acele vremuri teribile de inghet, transmitand mai departe mostenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii si zona moldoveano-ucraineana, de la Dunare pana dincolo de Nistru, in nordul Marii Negre. Astfel ca astazi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acesti oameni. In ciuda invaziilor din afara Europei si a amestecurilor de populatii din toate timpurile, "materia" genetica straveche nu a putut fi modificata. Suntem urmasii directi ai primilor oameni "moderni" ajunsi din Africa in Europa, oamenii de Cro-Magnon. In sensul acesta, indo-europenii, care se presupune ca au invadat Europa in epoca bronzului, nu au afectat genetic populatiile pe care le-au gasit aici, decat cu un procent de 10-15%. Unii cercetatori afirma chiar, in ultima vreme, ca in realitate nu a existat nici o invazie, ci a existat o continuitate fireasca din epoca pietrei pana acum, ca suntem aici dintotdeauna, impreuna cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40000 de ani.
Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, in drumul lor spre centrul si apusul Europei, oamenii veniti din Africa au ajuns intai pe la noi, in zona Carpatilor si a Dunarii Mijlocii. Au stat pe aici cateva mii de ani si abia apoi, unele grupuri au inaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui sa mire pe nimeni ca cele mai vechi urme de homo sapiens din intreaga Europa (descoperite dupa cele din Africa) s-au gasit in Romania. Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40000 de ani, descoperita in anul 2002 in Pestera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperita intamplator, de un grup de speologi din Timisoara.

Bumerangurile de la Vidra, 7000 ani vechime

 

Cercetarile au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat in literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Desi este un european "modern", Ion are si trasaturi care il apropie de omul de Neanderthal, acest var al omului modern, care a locuit tinuturile Europei acum cateva milioane de ani si care a disparut chiar in perioada in care s-a intalnit cu homo sapiens. Dupa cei mai multi cercetatori, disparitia omului de Neanderthal ar fi fost provocata tocmai de aceasta "intalnire". Coincidenta sau nu, disparitia omului de Neanderthal ne-a aratat cat de diverse pot fi caile aventurii umane si cat de infundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le-a demonstrat antropologilor ca cele doua specii au coexistat o vreme si chiar s-au incrucisat. Dar Ion nu era singur in Pestera cu Oase. Cercetatorul american i-a descoperit in anii urmatori si pe Vasile si Maria, care insa erau mai "tineri" decat Ion cu 14000 de ani... Aceasta descoperire a celui mai "batran" european modern a fost repede luata in atentie de lumea stiintifica de peste hotare. Cercetatorii romani insa nu s-au zorit sa faca prea mult caz de aceasta pretioasa relicva. Daca ea s-ar fi descoperit in alta parte, cu siguranta ar fi fost mult mai mult mediatizata.

Acum 10000 de ani.
Cea mai veche asezare stabila
din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

In zona noastra, Carpatii au constituit o bariera in timpul glaciatiunii. La vest de munti se afla Europa adormita sub gheturi. La est, in campia Dunarii si in Moldova, viata inflorea. Dupa ce vremea a inceput sa se incalzeasca si ghetarii sa se topeasca, Europa s-a repopulat, treptat-treptat. Timpul s-a pornit sa curga tot mai repede, iar pe la anul 8000 au inceput sa mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru. S-au domesticit primele animale, iar asezarile umane au devenit stabile. Cea mai veche asezare stabila de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul tariinoastre, la Schela Cladovei, in clisura Dunarii, avand o "sora" pe malul celalalt al Dunarii, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o asezare straveche, care s-a dezvoltat intre 8000 si 5500 i.Cr., deci acum 10000 de ani. Locuitorii acestei asezari nu cunosteau ceramica, ci foloseau piatra, osul si cornul, pentru confectionarea diferitelor obiecte. Asezarea a fost descoperita de arheologul Vasile Boroneant. Astazi, ea este cercetata de o echipa internationala de specialisti. Nu este o intamplare ca in acel loc s-au "copt" primele semne de civilizatie, caci intotdeauna, de-a lungul marilor fluvii s-au dezvoltat civilizatii mari.
"Acolo, in clisura Dunarii, erau conditiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizatie", ne explica arheologul Vasile Boroneant, presedintele sectiei de istorie a Academiei Oamenilor de stiinta. "Clima era blanda, sub-mediteraneana, mai calda decat in restul Europei. Curentii calzi dinspre Marea Neagra si Mediterana contribuiau si ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape. Dunarea oferea conditii foarte bune de trai. Incalzirea climei a dus la aparitia de balti si lacuri, existau deci apa dulce, mult peste, pasari, vegetatie si animale din belsug. Alternanta anotimpurilor a jucat si ea un rol esential in saltul care s-a produs: oamenii erau obligati sa se preocupe de adaposturi, imbracaminte, sa produca noi tipuri de unelte. Incalzirea climei i-a determinat sa renunte la blanuri si sa treaca la tesut, sa dezvolte noi metode si noi instrumente.

"Omul care striga", Parta (7000 ani)

 

Odata ce s-au asezat intr-un loc si au inceput sa stocheze rezervele de hrana, au trebuit sa se gandeasca si la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situatii i-a determinat sa observe si sa experimenteze permanent. Dar, in acelasi timp, au ajuns sa aiba si mai mult timp liber, nefiind obligati sa alerge zilnic dupa vanat. Astfel, s-au dezvoltat arta, religia, meditatia asupra vietii si mortii, asupra fortelor naturii. La Cuina Turcului a fost descoperita o splendida reprezentare pe o falanga de cal salbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Cainele a fost cel dintai. In timp ce in Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. In acelasi timp, s-a trecut de la cules la cultivarea plantelor, si astfel a aparut agricultura. S-au nascocit plugul si alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamica istorica. Aici se plamadeau zorii civilizatiei. Intr-un fel, aici era "Occidentul", aici se produceau inventiile, aici apareau ideile noi si se raspandeau spre restul Europei. Schela Cladovei-Lepenski Vir era un fel de capitala a Europei acelor timpuri, in vreme ce vestul si nordul continentului erau inca populate de vanatori si culegatori. Vedeti, noi suferim astazi de un miraj al Occidentului, dar nu intotdeauna vestul a fost locomotiva. Mai tarziu, cand Imperiul Roman de Apus avea sa cada si Europa occidentala era cufundata in intuneric, tot in Orient a inflorit civilizatia, in Imperiul Bizantin. Noua ni se pare ca am imprumutat mereu de la altii, iar altii n-au avut ce invata de la noi. Nu este asa. Uitati-va, de pilda, la descoperirile facute de Dinu Rosetti la Vidra. Exista mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede si astazi ca este o arma exotica.
Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul intrebarii de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai multi ani. Nu au vrut sa creada ca sunt atat de vechi. Abia dupa ce si colegii sarbi au confirmat autenticitatea si vechimea descoperirilor pe care le facusem pe malul romanesc al Dunarii, au inceput sa creada si specialistii romani. Sarbii descoperisera lucruri asemanatoare, pentru ca cele doua asezari stravechi erau in stransa comunicare, iar locuitorii de pe cele doua maluri erau constienti de unitatea lor de limba si cultura. Inundarea zonei in urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I si Ii ne-a limitat cercetarile. Occidentalii au ramas neincrezatori multa vreme. I-am invitat sa vina la fata locului, sa se convinga. Asa se face ca dupa 1989, am sapat mai multi ani impreuna cu englezii, care au fost incantati de colaborare si continua sa sape in fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall."

Acum 7000 de ani in Moldova. Cea mai avansata cultura a Europei: Cucuteni-Tripolie

Vas de Cucuteni

 

Cu mult inainte ca civilizatia minoica, socotita prima civilizatie europeana clasica, sa rasara in insula Creta, cu mult inainte ca in Italia sa se infiripe ideea unui imperiu, intr-o vreme cand vestul Europei nici nu banuia ce glorie avea sa il astepte, aici, pe teritorul tarii noastre, inflorea cea mai mirifica civilizatie din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea pana in Ucraina, la Tripolie, si a constituit, dupa parerea unor specialisti, prima civilizatie urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbana. Alaturi de cultura Gumelnita, care se intindea in Muntenia si Dobrogea, era cea mai avansata cultura a Europei. Asadar, intre 4500 si 3000 inainte de Cristos, din Moldova si pana dincolo de Nistru, oamenii au creat si au construit intr-un mod in care nimeni nu o mai facuse pana atunci. Casele lor, mai ales in zona estica a ariei, erau grupate in asezari intinse. Unele asezari ajungeau la sute de hectare, sute de stradute si mii de case, avand 10000-15000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dand foc vechilor case: ramasitele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau doua etaje. Ceramica lor era de o frumusete tulburatoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineza, o mie de ani mai tarziu. Ce s-a intamplat cu aceasta civilizatie moldoveneasca, ce la vremea aceea reprezenta "varful" Europei? S-a stins in mod misterios. Unii arheologi sustin ca schimbarile climatice i-au obligat pe cucutenieni sa renunte la agricultura si sa se retraga spre munti, dedicandu-se mai mult pastoritului. Altii invoca invaziile dinspre stepele Asiei. Totusi, aceasta cultura nu s-a stins de tot. Ea a supravietuit intr-un mod tainic, iar motivele care impodobeau ceramica de Cucuteni se regasesc si astazi in costumele populare romanesti, in arta populara, pe ouale incondeiate. Iar traditiile si obiceiurile populare romanesti, basmele si doinele noastre pastreaza stravechi tipare neolitice, transmise din generatie in generatie. Si, cine stie, poate ca si unele mladieri ale limbii romane pastreaza ceva din incantatiile graiului de acum mii de ani.

Acum 7000 de ani in Ardeal.
Prima scriere din Europa

Tablitele de la Tartaria reprezinta, dupa unii specialisti, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decat primele scrieri sumeriene. Totusi, astazi, cei mai multi arheologi romani sunt neincrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de cate ori vine vorba de o descoperire exceptionala. Ne refuzam mereu dreptul la originalitate, la valoare, si preferam sa afirmam ca am imprumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, cate ceva. La fel si cu tablitele de la Tartaria: or fi aduse de vreun sumerian si pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse in vremurile mai noi de un colectionar; ori poate sunt falsuri...

Tablitele de la Tataria. Prima scriere din Europa

 

 

Nu acelasi lucru se poate spune despre cercetatorii straini, care au studiat subiectul in cele mai mici detalii si au elaborat studii serioase. E adevarat, in anii `60, cand au fost descoperite tablitele de la Tartaria, nu existau destule indicii care sa confirme existenta unei scrieri neolitice in aceasta arie geografica. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul insa, cercetarile au avansat, iar astazi exista peste o mie de piese, in special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite in peste 50 de localitati, care contin semne ale unei scrieri stravechi. Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezinta un inceput de scriere. Piesele inscriptionate au fost descoperite in aria culturii Vincea-Turdas, in special la noi in tara si in Serbia. Turdas si Parta reprezinta la noi localitatile care au oferit piesele cele mai numeroase si mai interesante. Astfel, tablitele de la Tartaria nu mai sunt singure, chiar daca raman cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat sa evolueze si sa dea roade, stingandu-se odata cu cultura ce i-a dat nastere. Poate ca schimbarile climatice majore au determinat retragerea populatiilor spre zone mai ferite, sau poate ca valurile de populatii venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au palit. Totusi, raman zecile de semne inventariate de cercetatori, nedescifrate, enigmatice, care nu stim cum au influentat evolutia culturii ulterior. Dar putem fi siguri ca au influentat-o. Ceea ce stim cu siguranta este ca scrierea neolitica a culturii Vincea-Turdas este prima scriere a Europei si poate prima scriere a omenirii.

Acum 2000 de ani.
Cum se scrie istoria...

Dupa disparitia splendidelor culturi ale Vechii Europe si intrarea in epoca metalelor, istoria a inceput sa fie scrisa de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari si saci cu bani mai numerosi. Destul de repede, civilizatia greco-romana devine felinarul Europei, luminand anemic si subiectiv un continent ce parea sa fi fost cuprins de noapte.Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, salbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume in aparenta fara valori, privita din perspectiva romanilor, care ne-au vandut si continua sa ne vanda, peste secole, o istorie partinitoare. Civilizatiile "barbare", intrate in manuale prin ochiul cuceritorului, aproape ca nici nu isi mai primesc dreptul de a se numi civilizatii. O civilizatie trebuie sa aiba arhitectura monumentala, sa construiasca colosseum-uri, in care sa puna oameni sa se ucida intre ei, spre distractia suprema a privitorului, ori sa atate animale infometate impotriva unor oameni neajutorati. O civilizatie trebuie sa aiba o armata puternica, cu care sa cucereasca mereu noi teritorii. O civilizatie trebuie sa se consume in ospete copioase si in serbari fastuoase. O civilizatie trebuie sa aiba morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante. Dar civilizatia nu reprezinta doar aspectul material, economic, al unei populatii, nu reprezinta doar bunurile, ci si valorile. Modelul occidental ne-a obisnuit sa privim cu mai multa admiratie aspectele materiale, cele care ne aduc confort si siguranta fizica, decat pe cele spirituale, care ne ajuta sa aflam care este rostul nostru in lume. Marile civilizatii, trecute sau prezente, sunt demne de admiratie. Dar adevaratele valori nu trebuie cautate in realizarile materiale, ci in cele spirituale. Cand preotii dacilor se rugau in munti, in pesteri ascunse, si ii invatau pe oamenii de rand ca sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu conteaza, cei ai altor neamuri inaltau temple sclipitoare impodobite cu statui impozante. Iar daca dacii nu cheltuiau sume enorme pentru a construi cladiri colosale si a intretine armate profesioniste, asta nu ii facea mai putin intelepti decat vecinii lor. Dimpotriva. Daca dacii erau convinsi de lipsa de insemnatate a valorilor materiale, este firesc sa nu fi investit prea mult in aceste valori. Nu si-au ridicat statui, nici palate colosale, se imbracau modest, la fel ca taranii nostri de astazi, regii purtand in picioare opinci, iar pe cap o caciula de lana in loc de coroana fastuoasa din aur, batuta cu pietre pretioase. Iar cei care, investind mult mai mult in bunuri materiale, i-au numit pe acestia "primitivi" ori "salbatici", nu au inteles ca spiritualitatea este deasupra civilizatiei materiale. Cei care traiau mai mult in mijlocul naturii, aproape de zei, au inteles aceste lucruri mai bine decat cei ce-si petreceau vremea in bai, ospete si spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La rasarit mereu credinta a fost mai puternica. Orientul poate fi salvator.

Astazi.
Bun venit acasa, Europa!

Ganditorul de la Hamangia

 

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche asezare stabila din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultura - astfel de sintagme ii sperie pe multi, dar mai ales pe cercetatori. Nu de putine ori, istoricii nostri, intr-o lupta oarba cu diletantii care se entuziasmeaza in fata unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, sustin ca romanul traieste o frustrare istorica. Romanul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut si el o istorie grandioasa, de invingator, precum altii, si atunci isi inventeaza una care sa il satisfaca. In aceasta falsa istorie, romanul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos si primul in toate. Un discurs atat de radical din partea specialistilor nostri elimina cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar sa fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii. Caci cineva trebuie sa ocupe si aceste locuri. Uneori acestia suntem noi, alteori sunt altii. Noi si noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cartile de istorie, iar daca uneori suntem si noi printre primii, acest lucru ar trebui sa ne onoreze, nu sa ne sperie. Daca am lasa deoparte toate aceste temeri si am cauta sa cernem si sa asezam fiecare lucru la locul lui si sa-i dam importanta cuvenita, am fi priviti, poate, cu mai mult respect in Europa. Cine sa ne respecte daca noi insine nu ne respectam? Cat datoreaza Europa acestor locuri, acestor civilizatii, acestei istorii, acestor oameni? Cat datoreaza Europa acestui ungher de lume, in care au incoltit primele seminte de civilizatie si spiritualitate europeana? Ganditorul de la Hamangia, considerat intre cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor radacini milenare. Pe umerii lui s-au asternut deja 7000 de ani, dar daca ar incepe astazi sa vorbeasca, probabil ar spune: "Bun venit acasa, Europa!".

 

Aurora Petan

Piece of my Joy..

E 2 noaptea si eu trec prin stari fie de surescitare, fie de aproape adormit si nu intelegeam de ce pana cand nu am iesit afara si am vazut caaaat e de frumos! Stau ca un copil mic in pragul usii de afara si ma uit la fulgii de zapada cum tot cad si se astern grabiti sa creasca si mai mult stratul pus pe pamant.
Au trecut aproape 9 luni de dor de alb, de scartait sub bocanci, de aer mai curat, de bucuria pe care ninsoarea mi-o aduce an de an, ca acum 20 de ani cand ieseam pe strada cu vecinii si ne trageam cu sania, de dubite sau autobuze, jucam hokey cu sipci pe post de crose, bidoane de ulei pe post de puc si sanii rasurnate pe post de porti...ce amintiri, ce vanataaai, ce vremuri frumoase :)

Asta e postul meu de iarna, de Craciun, de zapada, de melancolie, de bucurie.
Chiar daca o sa va puna probleme in deplasari, luati-va un moment de liniste si bucurati-va de zapada. Aduceti-va aminte de copilarie, de inocenta, de pubertate si de toate nazdravaniile facute prin zapada :D

Va las cateva cadre din pragul usii mele si ma intor in pat, la cald, mai am doar 4 ore jumate de somn.

Aaa, mai trimit virtual 2 bulgari, unu in Doha..sper sa te atinga inainte sa se topeasca :)) si unu in Kiev..pt tine deja imi fac cazemata :))

Cam asa arata o strada principala acum....5-6 ore..

Si a veniiiiiiiiiiiiiiit!

Prima zapadaaaaaaaa :D :D :D

Cam asta vad de la geam...aparatul din pacate nu prinde prea bine fulgii, dar cert e ca niiingeeee :D
Parca imi aduc aminte de iernile din copilarie cand abia asteptam sa se asterne strat pe sosea si sa ne tragem de autobuze sau alte masini :))

Mos Nicolae, multumesc pentru cadou :P

VALACIA - Muntele păstorilor pierduţi

Articol preluat de pe Formula As

Departe de România, în Alpi, există un munte care se numeşte Valacia. Cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om. Nume româneşti, la mii de kilometri distanţă, în inima Dolomiţilor italieni. Într-o zi de la începutul toamnei, am urcat muntele să caut răspunsuri şi să găsesc poveşti

Turmele pierdute

Sunt oamenii care coboară de la Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuţi, unul în urma celuilalt, pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă noaptea. Păşesc încet, nişte umbre lungi, albe, tremurate, uneori se destramă, alteori se ascund în ceaţă. Ceaţa care se furişează împreună cu ei, ceaţa care aduce frigul, ceaţa care ascunde lucrurile. Trebuie să taci la rândul tău şi să te rogi în şoaptă. Şi mai trebuie să fie lună plină. Şi să simţi. Să simţi că muntele respiră odată cu tine, că tu şi el sunteţi două vietăţi ciudate şi la fel, aproape la fel. Doar aşa, neclintit şi tăcut, vei înţelege că ceaţa, vân­tul şi frigul nu sunt doar atât, ci că aco­lo, în inima lor, sunt nişte oameni care coboară, străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta. Îi vei vedea doar dacă rugă­ciunea îţi va fi ascultată, uzi, bărboşi, în veşmintele lor de blană, şi vei şti că sunt ei, păstorii care îşi caută turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de ani. Înnopta chiar aici, la Refu­giul Valacia, în inima Munţilor Dolo­miţi. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să ştie că într-o noapte senină, la două mii şi mai bine de metri, o ţigară pe care o savu­rezi în tihnă poate să fie uneori liniştea de care ai nevoie. A ieşit din refugiu, a dat de frig, de ceaţă şi de vânt. S-a mirat puţin, doar înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un al­bastru de sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucru­rile se pot schim­ba mai repede chiar decât ai fuma o ţigară. Giuliano a tăcut, a mulţu­mit cerului pentru bucu­ria de a fi acolo, locul în care voia să se afle, locul din care n-ar mai fi plecat nicio­dată. Abia atunci când ţigara era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plu­­tind. Erau ei, ciobanii de pe Vârful Om, care cobo­râseră în vale, după turmele lor dispărute. Ştia despre ei, auzise poveşti, legende. Acum îi vedea aievea, în carnea lor de vânt, ceaţă şi frig. I-a privit un timp cum se înde­păr­tează, cum trec de refugiu şi în­cep să urce pietrele albe, mai depar­te, tot mai departe, spre înălţimile, acum întu­necate, ale Vârfului Vala­cia. Dru­mul lor de-o viaţă, drumul lor din toate nopţile cu lună plină, când lu­mea încre­meneşte şi nu ră­mân decât vântul, ceaţa şi frigul. Turmele dis­păruseră demult, într-o noapte cu mul­tă negură şi ploaie, fuseseră în­ghiţite de prăpăstiile uria­şe ale Do­lomi­ţilor, se făcuseră nevă­zute. Doar că ei le căutau mai depar­te, me­reu şi mereu, coborând din Vâr­ful Om, trecând prin vale şi ur­când iarăşi, spre Valacia. Giuliano i-a vă­zut cum se destramă, cum devin un abur lăptos care se ridică la cer, străi­nii bărboşi, veniţi-de-nu-se-ştie-unde, care au rămas aici, pe ve­cie, căutând ceva ce nu poate fi gă­sit.
Se întunecase de-a binelea. Cea­ţa se risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, şi-a terminat rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 şi ceva de ani. "Cine să mă creadă?”. Giuliano zâmbeşte, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit pe Vârfu­rile Dolomiţilor, aproape, foarte aproape de Vala­cia, un om care, de-o viaţă, în fiecare sâmbătă şi duminică face lucrul ăsta, să urce munţii. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el. "Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Vala­cia. Pe aici au trecut şi vor mai trece. Şi sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”. Zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le Undesc e soare, lumea se vede ca în pal­mă, liniile ei se întretaie într-o mare de linişte şi se­nin. Închizi ochii. Şi simţi nevoia să taci.

Spre refugiu

La drum, de unul singur

Nici tu nu ştii ce cauţi. Ai plecat târziu, spre prânz, de la Refugiul Malga Mon­zoni, ţi-ai lăsat colegii să te aştepte în poiana aceea de sub munte, pentru cât timp, te întrebi, trei ore, patru, mai multe, n-ai un răs­puns, harta îţi arată că Re­fugiul Valacia e aproa­pe, la mai puţin de două ore de mers, iar de acolo, ce-o fi o fi, vei urca mai de­parte, spre vârf, să cauţi lu­cruri care nu pot fi gă­site, să cauţi pur şi simplu, să intri în inima muntelui care poartă numele ăsta ciu­dat, numele ăsta care nu în­seamnă nimic în italiană: Valacia. Şi te aştepţi ca după fiecare pantă pe care o urci, acolo, la capătul ei, să dai de oameni pe care să-i saluţi, să le spui "bună ziua”, iar ei să-ţi răspundă la fel, doar că nu se întâmplă asta, eşti într-o ţară străină, mergând pe pote­cile unor munţi pe care nu-i cunoşti, care sea­mănă şi nu seamănă cu cei de acasă, iar oamenii sunt puţini şi îţi spun doar "salve, ciao sau buongiorno”, apoi urcă şi ei mai departe, ziua e frumoasă, cerul senin, te în­văluie un soare blând, o linişte de care ai uitat. Mergi. Sunt pajişti pe care te-ai aştepta să vezi stâne, ciobani şi turme de oi, dar nu sunt, şi poate că e mai bine, aşa, măcar, ai scăpat de câini. Şi, din senin, un se­nin ca cerul de sfârşit de vară, te trezeşti că te întrebi cum le spui unor câini, aici, în Dolomiţi, să se potoleas­că? Râzi de unul singur. Care oi, care câini, care cio­bani, aici nu eşti decât tu cu tine, munţii ăştia înalţi şi trufaşi, poteca ce şerpuieşte spre stânci şi, ici, colo, vaci pe care nu le pă­zeşte nimeni, care pasc liniştite şi nu se sinchisesc de ni­mic. Şi te gândeşti la singurătatea asta înaltă, la toate întrebările fără rost care îţi vin în minte, în timp ce urci, doar aşa, ca să păcăleşti oboseala, ca să nu te întrebi, chi­nuitor, dacă mai ai mult până să ajungi. Doar pietrele pe care calci ar putea să-ţi spună unde se ascund păsto­rii, cine a locuit pe văile astea acum o mie de ani, de ce nu întâlneşti pe nimeni, ce e cu muntele spre care te în­drepţi. Pe drum n-ai să vezi decât nişte case de vână­toa­­re şi nişte indicatoare care îţi spun că te apropii. O jumătate de oră, un sfert de oră, cinci minute, ai ajuns.

Străinul care aduce ploaia

Refugiul Valacia

Acum mai bine de o mie de ani, au fost aici. Ei, oa­menii aspri, care nu dădeau socoteală nimă­nui. Doar muntelui. Lui i se supuneau, doar de acolo veniseră, dintr-un munte într-un alt munte, şi aveau să rămână mai departe, atât timp cât turmele lor puteau să treacă nestin­gherite prin strâmtorile stâncoase spre alte şi alte păşuni. Drumul lor din afara timpului, drumul lor vechi, care ocolea istoria. Un drum suspendat deasupra lumii, un drum care nu se oprea niciodată. Se rugau vântu­lui, se rugau cerului, se rugau ploii. Iar, une­ori, rugăciunile le erau ascultate.
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străi­nul. Spre în­serare, îl puteai vedea aşezat pe pietre, venit de nu se ştie unde, un om înalt, subţire, cu părul şi mâinile lungi, nefiresc de lungi. Odată cu el începea ploaia. O ploaie în­ceată, măruntă, caldă. Câi­nii nu-l simţeau, puţini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Şi mai puţini erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea ne­văzut, o umbră tre­murată ca­re se topea în noapte şi devenea una cu ea. Abia atunci lătrau şi câinii, abia atunci înceta şi ploaia. Unii spuneau că-i un cioban, alţii vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munţi, mulţi nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar şi acum când păstorii nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povesteşte e un bărbat de 75 de ani, ajuns cu soţia şi alţi doi prie­teni, sus, pe Sas da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de ştie poveştile astea. Zâmbeşte. Îmi arată încă o dată munţii. Îmi vorbeşte des­pre vrăjire, despre cum şi buni­cul, şi tatăl lui l-au adus aici de co­pil, despre cum lucrurile s-au lipit de el şi n-au mai vrut să plece. Aici se întoarce mereu. De o viaţă. Aici, în Valacia, unde străinul care adu­cea ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creştet, i-a arătat cerul din care ploua mă­runt şi cald, i-a arătat valea şi cres­tele ceţoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu braţele larg deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult şi mai mult, străinul acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la pământ la cer, în stropi mărunţi şi calzi, ca o perdea de apă care se trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la fel, devenise luminos, stră­lucea în plină noapte, într-o lumină aurie, neclintită. Lumina asta au văzut-o toţi ciobanii. În ea era un alt tărâm sau o altă ţară, cu păduri şi pajişti şi munţi scăl­daţi într-un soare orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie uşor aerul, dinspre Vârful Om înspre Vâr­ful Valacia. Chiar aici.

Drumul prin inimă

Giuliano şi soţia sa

Familia Dantone, cea care are în grijă Refugiul Va­la­cia, e de prea puţin timp sosită în locurile astea ca să le ştie cu adevărat poveştile. Ei, cabanierii, ridică din umeri şi îmi vorbesc despre linişte, privelişte şi bucă­tă­ria lor tradiţională. Motivele pentru care atâţia turişti bat potecile până la refugiu. N-ar putea să-mi spună ce înseamnă Valacia. Un nume care nu înseamnă nimic în italiană şi, nu, nici în ladină. Ce pot să-mi spună cu siguranţă e că poteca ce urcă până la el începe din spatele cabanei lor. Traseul e marcat, nu trebuie să-mi fac griji. O zi bună.
Şi ştii că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei sunt la tot pasul. În paşii aceia rari, pe care încerci să nu-i grăbeşti, ca nu cumva să simţi cum obo­seala se lipeşte de tine ca o a doua piele, nesuferită şi înţepătoare. Bucuria e acolo, e felul neştiut prin care o lume uriaşă şi tăcută începe să se oglindească în tine, e drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simţi. Nu ştii cum se întâmplă asta şi cu atât mai puţin nu poţi scrie despre aşa ceva. Şi poate că e mai bine aşa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te pândesc la orice pas, prăpăstii, ceaţă şi frig, poteci înşe­lă­toare care te poartă spre locuri de unde nu te mai poţi întoarce. Bucuria e un mers pe munte, e promisiu­nea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit, Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii întorto­cheate care se vor limpezi deodată, ca să citeşti în ele prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bu­curia, te face să înţelegi, doar ea te face să te simţi aca­să.
Cu vremea, uiţi că te afli în Dolomiţi, că oamenii pu­ţini pe care îi întâlneşti nu îţi vorbesc limba, uiţi şi că eşti singur. Cu fiecare pas cu care te apropii de vârf, cu oboseala care se tot lipeşte de tine ca o a doua piele, te simţi mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată poate ocoli istoria şi datele con­cre­te, drumul spre Valacia trece prin inimă, prin oboseală şi singurătate, prin tine. E drumul aspru spre casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca sin­gurul adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Vala­cia, la 2637 de metri, liniile lumii ţi se închid în pal­mă. O simţi pul­sând aco­lo, sub piele, înfricoşător de vie, în­spăimântător de adevă­rată. Eşti dintr-o da­tă prea mult şi nu ştii ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot ceea ce simţi, e ca şi cum te-ai fi di­zolvat într-o întindere nesfârşită de munţi, cer şi linişte, ca şi cum te-ai fi risipit cu totul, fiinţa asta anapoda care eşti, în pământul de sub pi­cioarele tale, în tru­pul ăsta vechi şi uriaş al unui vârf care poartă nu­mele de acasă. Lu­mea e în tine, iar tu eşti în ea, ora­şele au devenit de acum doar o înşiruire de puncte albe pierdute pe văi, for­fota oamenilor, un furnicar dintr-o altă viaţă. Deschizi palmele, iar munţii se răsfiră din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simţi un vrăjitor umil, despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine degea­ba, de o viaţă. Şi plângi. Plângi pen­tru că ai ajuns unde trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e rostul ultim al bucu­riei, să te pierzi până la ultima fărâmă a fiinţei, ca să te regăseşti cu adevă­rat, întreg.

Să spui ce ştii

Vârful Valacia

Vârful Om (creasta încercuită)

Drumurile ciobanilor

Încerci să cauţi un alt drum pe care să te întorci, dar poteca se pierde într-o pantă abruptă, pietrele îţi alu­necă de sub picioare, până când în­cepi să te temi că n-ai să mai ajungi niciodată în vale, şi faci cale întoarsă. Rătăceşti o vreme pe pajişti înierbate, găseşti o cărare nemarcată şi îţi spui că trebuie să o iei pe acolo, nici tu nu ştii prea bine de ce. Încet, cu băgare de seamă, ieşi din nou deasupra lu­mii, pe o altă culme, Sas da le Un­desc, unde nu mai eşti singur. Alţi oameni au ajuns aici. Îi saluţi, te sa­lută. Doar unul dintre ei, Giuliano, ştie ceva engleză şi, într-un amestec ciudat de limbi şi semne, vorbeşti. Te întreabă de ţara din care vii, îi spui, îi vorbeşti de vlahi şi de ciobani, te ascultă cu luare aminte. Valacia. S-a întrebat de multe ori de unde vine numele ăsta ciudat. Şi n-a ştiut să-şi răspundă. Vârful Om. Om, ca în limba română, nu ca în italiană, nu ca în ladină. Giuliano nu a căutat hărţi vechi şi nici cărţi ui­tate. Ce l-a interesat a fost să asculte poveşti, să le în­ţeleagă rostul, să şi le apropie, să le spună mai depar­te. Vlahii. Ciobanii străini care au venit dinspre răsărit, din munte în munte, până aici. Şi poate şi mai departe. "Am să-ţi spun ce ştiu”, zice Giuliano. E ziua în amiaza mare, tihna s-a furişat în firele de iarbă şi îi mulţumesc cerului că poteca pe care am rătăcit m-a scos până aici, până la oamenii ăştia, care au timp şi nu se grăbesc ni­că­ieri. Nu-mi rămâne decât să ascult, iar Giuliano să povestească. Aşa trebuia să fie, să-mi dau întâlnire cu el pe un vârf nemarcat din Dolomiţi, într-o zi însorită de septembrie.
Valacia e aproape. O văd aievea, peste o creastă zim­ţată, un vârf înalt şi trufaş ca toate vârfurile adevărate de munte. Şi o simt, adânc în mine, 2637 de metri de bucu­rie care coboară drept prin inimă.

Ţara nevăzută

Atunci când ploaia s-a ridicat la cer şi în plină noap­te s-a făcut zi, când un alt tărâm şi o altă ţară s-a arătat ochilor orbiţi de lumină, o altă lume s-a aşezat peste Munţii Dolomiţi şi a rămas. O lume vrăjită, dintr-o po­veste cu oameni care au pornit peste munţi şi văi, care au tot mers cu turmele lor de oi şi au ajuns, într-un târ­ziu, în locurile astea pustii. S-au aşezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele departe, la marginea istoriei, deasupra lumii şi în inima ei. Bărboşi şi aspri, au ştiut să se ferească de primejdii şi au făcut ceea ce ştiau să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de păşunat, să ri­dice stâni, să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos, au fost întot­deauna puţine şi drepte. Un schimb, nimic mai mult, şi grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munţi cu cei din oraşe, legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus şi un alt fel de a înţe­le­ge ce te înconjoară, poveşti despre lucrurile care nu dau socoteală timpului: cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci şi chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi, ciobanii ajunşi în Do­lomiţi şi-au văzut, din nou, ţara de unde au plecat. Aşa trebuia să fie, aşa spune povestea asta ciudată, aşa se păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria scrisă.

Valacia! 2637 de metri de bucurie

Şi doar cei bă­trâni au înţeles şi au putut să spună şi celorlalţi, cei născuţi deja aici, că ţara nevăzută, ţara scăldată în lumină poartă un nume, un nume pe care nici italienii şi nici măcar ladinii nu vor şti ce în­seam­nă cu adevărat: Valacia.
Şi dacă bucuria va fi cu tine şi te vei ruga încet, în şoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină noapte şi vei vedea un alt tărâm, ţara din care au venit ciobanii, scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.

Fotografii - ANDREI CHERAN şi MATEI FLORIAN
Articol scris de Matei Florian

Make love your goal

Poate una dintre cele mai bune prestatii la un x factor si le-am cam vazut pe toate alea importante.
Mesajul e atat de simplu si transmis atat de puternic, de intens, de sincer incat nu ai cum sa nu simti piesa asta cu toti porii fiintei tale.

So we should all make love our goal and work for it.
Enjoy the song!

Si pentru Diaspora

Tot astazi, as vrea sa le multumesc tuturor romanilor care au poposit de-a lungul timpului pe acest blog, din multe colturi ale lumii.

Si voua dragii mei, La multi ani! si sper sa reusiti sa va impliniti acolo unde sunteti, iar cand simtiti ca dorul de casa nu va mai lasa noaptea sa dormiti, vizitati-va locul de bastina pentru a va reincarca bateriile.

Va imbratisez pe toti si va urez o zi frumoasa, indiferent ca va aflati in Romania sau Moldova, Ucraina, Russia, India, Quatar, Israel, Spania, Germania, Italia, Austria, Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Brazilia, SUA.

--

Doua piese la final

Prima mai energica

Si a doua mai zglobie :)

Pentru noi, romanii, La Multi Ani!

Va urez o zi frumoasa si speranta unui an mai bun pentru a ne onora stramosii si pentru a ne face mandrii urmasii asa cum au facut-o inaintasii nostri, chiar daca multi inca mai cred intr-o istorie prefabricata si falsa.

Pentru mine fiecare zi, chiar si atunci cand capul mi-e in nori de furtuna si nu stiu de mine, lucrul care ma motiveaza, care ma impinge, este dorinta de a ma dezvolta in asa fel incat prin exemplul personal sa pot face o diferenta in jurul meu. Nu mai sunt de mult adeptul ideii naive in care sa astept pe altul sa se schimbe si apoi si eu. NU, noi ne traim viata singuri, condusi de discernamantul propriu si de liberul arbitru personal. Asteptatul dupa altii ne tine doar pe loc. Toti avem potentialul de a ne cizela carentele, de a ne sporii virtutile si de a conlucra pentru ridicarea valorilor morale, etice si spirituale ale neamului. Cum? Prin exemplul personal.

Asta imi doresc eu, ca imi fiecare zi, numarul de oameni care se trezesc si care incep sa puna valuare pe aceste valori si sa si le insuseasca mai mult. Nu trebuie sa avem pretentia ca ceilalti sa faca la fel. Tu depui efort pentru a te ridica, nu-i lasa pe ceilalti care inca sunt adormiti sa te traga in jos.

Va doresc un an cu mai mult spirit stramosesc in vene, cu mai multa dragoste de neam si de ceea ce poate sa insemne Romania si cu mai multa dragoste pentru urmasii nostri. Lor le lasam glia asta.

La multi ani! mai luminati si mai intelepti!

--

Profit de ocazie si las cateva piese dragi mie.

  

  

  

 

Jazzie night(s)

Siii am revenit putin. Nu m-am angajat, insa am inceput un proiect care combina doua domenii care merg mana in mana si astept sa vad rezultate destul de repede. Mai sunt mici ajustari si acomodari, dar lucrurile arata promitator. Evenimentele din ultimele zile m-au facut sa imi aduc aminte de niste posibilitati de viitor destul de interesante peste care am trecut cu vederea in ultimii 2 ani.

Si ca sa mai fac si altceva, nu numai planuri si munca, am evadat din micutul Ploiesti in capitala, de care trebuie sa recunosc ca mi se facuse dor, pentru o seara de jazz. Si a fost asa de fain. Desigur si compania a avut un "cuvant" de spus in asta :)

Concertul a avut loc la Studioul Alfred Alessandrescu, si au cantat membri ai Big  Band-ului Radio. Orchestra a fost destul de mare, 17 instrumentisti + dirijor, iar sala a avut in jur de 100 de oameni. Adica sala a fost aproape plina ochi.

Miercuri, acus pe 7, tot acolo este inca o cantare de jazz, tot Big Bandul Radio, dar avand ca invitat special pe Luiza Zan. Initial vroiam sa merg la un concert de corzi la Sala Radio, dar asta parca e un pic mai interesant :). 

Miercuri, 7 Noiembrie

19.00 Jazz pe româneşte - Studioul Alfred Alessandrescu
Big Band-ul Radio

Dirijor: IONEL TUDOR
Solista: LUIZA ZAN
Prezinta: FLORIAN LUNGU


Cheers to Sir Andrew and his lovely Christine :)

Just remembered..

..how much i like this .

Interlocked - Amaaaaziiing!

Am dat peste jocul asta fara sa vreau si m-am lipit de el. E 3 noaptea si imi stoarce neuronii si imi place! :))

Un joc foarte destept care te face mai destept. Inca nu am gasit un cod de embed, dar va las link catre el.
Back to brain torturing i go :D


<< Interlocked >>

Amintiri din copilărie

Nu ştiu ce mi-a venit azi, dar m-a luat un dor de muzica pe care o mai ascultam prin 93' - 98' pe când aveam 6-12 ani şi anume de momentele când vineri sau sâmbată seara ascultam Radio Prahova, la un difuzor improvizat cu firul legat la un radio de la etajul de mai jos, emisiunea Top Grave. Era singura emisiune de rock din acea vreme la care puteam să am acces. Ţin minte că trimiteam săptămânal scrisori cu Top 10 :)) Ce vremuri frumoase, mai ales când piesele favorite urcau poziţii bune în top eram aşa de mandru şi de bucuros :).

Ei bine, într-o seară de iarnă ascultam GOD - The Waiting şi piesa este una de doom-gothic să zicem, iar pe mine mă apucase talentul artistic. Îmi trag plapuma pe cap şi încep să cânt grohăi (pe cât poate grohăii un copil de 11-12 ani). Eu eram în extaz, cântam de minune, deja mă vedeam înregistrând albume...până când aud uşa de la cameră deschizandu-se, pe sormea ţipând după mama şi apoi pe mama panicată crezând că am cine ştie ce criză şi mor. A venit, a tras plapuma de pe mine, a tras două perechi de palme după ce m-a pipait să nu aibe copilul ceva şi s-a asigurat că n-am nimic şi apoi mi-a distrus "radio-ul". Am fost devastat, visele mele de legendă groh scuipat s-au spulberat, dar cel mai tare m-a durut când a smuls firele trase şi pitite cu mare truda de la etaju de mai jos.

Vă las acum în compania celor de la GOD cu niste piese all time favorites. Cred că o să pun şi versurile în caz că cineva vrea să înţeleagă ce spun băieţii :))
 Încep cu o piesă mai usoară (sper eu). Oricum, versurile pentru perioada respectivă şi pentru genul de rock abordat de ei sunt interesante dacă nu deosebite.


  GOD - Noaptea (Here comes the night)


God - Noaptea (Here comes the night)
In altarul sfintei credinte inalte
Tu esti viata mea, tu esti partea mea
In fata inimii tale impietrite
pot sa iti jur ca voi muri acuma
Voi muri intr-o mare de lacrimi adanca
cu valuri spumegande
ce soarele asfintitului il acopera total
lasand loc doar negurii fade...

Here comes the night...The Night!!!

Iata vine noaptea, coboara amagitor
Ielele - fiintele imi plang de dor
Neinsufletite ma ademenesc induiusator
pentru tine, Doamne, eu sa mor!

In altarul sfintei credinte inalte
Tu esti viata mea, tu esti partea mea
In fata inimii tale impietrite
jur ca te voi iubi pana voi muri
Voi muri intr-o mare de lacrimi adanca
ce valurile si le inalta maret spre cer
si soarele asfintitului dispare incet
facand loc doar beznei orbïtoare...

GOD - From the Moldavian Ecclesiastic Throne

God - From the Moldavian Ecclesiastic Trone
Întâi-u sabia-i va răsări-s-au din groapă -  Floare di otel, vestindu
"Războiu cel mare" care va da drepatate neamului românesc. 
Tineti minte cuvintele lui Stefan: "Că Moldova n-o fostu a strămosilor mei, n-o fostu
a mea si nu e a voastră, ci a urmasilor vostrii în veacul vecilor ... Amin!"

Apoi însusi-va va iesi în vederea dusmanilor, îngroziti, călare
înarmatu, săgetând ucigător din ochii săi straşnici, limpeziti de ceaţa
mortii îndelungate.
Oastea lui va fi el. si sângele său va sui pân' la
coamele cailor si poporul lui "sveti Stefan cel Mare" va avea atunci
pretutindinea pace si fericire. 
Iară el se va culca iarăsi în mormântu
lui di la Putna dormind cu dreptii, sub steagul Tării Moldovei si a
Domnului Dumnezeu!

GOD - The Waiting


God - The Waiting
Wait, wait, wait ... for the eternity moment
Wait, wait, wait ... for the moment of eternity
Wait, wait, wait ... for the unknown love!

The air that both breathe
Even if we lose our ways
We run away from the world
The clarity of your image is alive!

As your warm closeness
You're cursed to be invisible
I'm cursed to be a part of you
You're my invisible confessor!
And I confess to you
My divine unshared love
I've sinned by not knowing you
I've sinned by not touching you
"In Manus Tua Domine".
I miss you I love you
But I'll hide myself
I'll run away from your hot love
But I'll come back to it and you
You punished me to be happy
From happiness my death shall come
You condemn me to love loving
From love to rise
All the holly things you
Killed me!

Goosebumps..

Dacă ştiaţi că un Stradivarius sună superb, eu tocmai am aflat cum sună TREI într-un cvartet, acompaniate de un pian.



De când au început, pur şi simplu au început să îmi transmită o poveste, cu trei surori care fac zarvă (în armonie) până când mama (pianul) le potoleşte, lăsându-le să îşi spună pe rând povestea, durerea, bucuria, la final unindu-se în spiritul familiei şi depăşind momentele grele împreuna, susţinându-se reciproc. Şi toate astea în 3 minute. Asta înseamnă putere de emisie, talent şi frumuseţe.
 


Akiko Suwanai (Stradivarius violin "Dolphin", 1714), first violin;
Viviane Hagner (Stradivarius violin "Sasserno", 1717), second violin;
Yuki Manuela Janke (Stradivarius "Muntz", 1736), third violin.
& Yumiko Urabe, piano.

Teren de vis - L.E. - poze

Sâmbătă am fost într-o plimbare de serviciu şi am avut de măsurat doua imobile pentru verificare suprafață şi întocmire cadastru în Drajna de Sus. Ştiind că primul era în Vălenii de Munte eram bucuros că ies din zona urbana cu parcă prea mult beton şi asfalt pentru căldurile astea şi într-un fel eram uşor nerăbdător. Spun într-un fel pentru ca ma resimţeam uşor de noaptea ce se încheiase prematur, zdrobită în zori de zi de nişte alarme nemiloase. Cât despre al doilea imobil, habar nu aveam unde era. Odată porniţi la drum îmi las capul sa cada opintindu-se când în tetiera când în geam, boscorodind în gând încă o dată alarmele nepotrivit de matinale. M-am trezit când am intrat pe minunata autostrada A3 care are restricţii de viteză 100 km/h. Cu un mic ocol pe lângă Ploieşti, am ajuns în Văleni şi ne-am ocupat de primul cadastru cu un singur eveniment aparte, era să îmi composteze mana o minunata căţeluşă (corcita din ciobănesc carpatin cu ceva jăvrotenie de munte că era cât mine ridicată în două lăbuţe) ciobanesc bucovinean pe nume Tara sau Mara. Cred ca m-a plăcut prea mult, pentru că după ce a stat la mângâiat cinci minute şi am vrut să mă apuc de treaba, a sărit să-mi înhaţe mâna, ca amintire probabil.

Iată şi jucăria cerând atenţie

După ce toată treaba a fost terminată aici, am pornit spre Drajna de Sus unde era al doilea loc în care trebuia sa măsuram. Când am ajuns acolo proprietatea nu ieşea cu nimic în evidenţă..asta până am întrat în curte.

Terenul începea la acelaşi nivel cu strada si continua pentru aproximativ 8-10 metri, după care urma o pantă care scădea nivelul terenului cu aproximativ 3-4 etaje de bloc lăsându-te apoi pe un platou superb cu o deschidere de aproximativ 30 x 100 [m].
La câţiva metri de la baza pantei începea o casă/cabană făcută complet din lemn, destul de mare, dar făcută cu bun gust. Urma o zonă liberă numai cu gazon şi într-o laterală un ansamblu de grătar-cuptor-blat-chiuveta care te îmbia la activităţi de weekend, nu la măsurat. Un vin bun, un jar mic şi o pătură la umbra copacilor şi n-ai ştii când a trecut ziua. Revenind, după zona asta pe margini sunt câteva rânduri de copăcei care ţin până la capătul proprietăţii. Acolo, alte surprize frumoase, la câţiva metri în spatele curţii trece un râu micuţ, iar ceva mai în dreapta (8-10m) e un izvor cu o apă foarte foarte bună. Citând o băbuţă care lua apă de acolo "E apă bună maică, fierbe fasolea bine în ea". 

După aproximativ două ore de măsurat pe 40 de grade sub un soare pârjolitor, am fugit la izvor şi m-am bălăcit ca un copil mic, aruncând pe drum tricoul, telefonul şi portofelul. Asa bine m-a răcorit că imediat mi-am revenit. Apoi am urcat panta şi parcă inspiram peisajul cu fiecare respiraţie. Totul era asa cum îmi doresc să fie, teren în pantă cu platou, copaci şi râu şi chiar mai mult şi izvor. Tot ce lipsea din peisaj era căsuţa, care ar fi fost un pic mai mică şi mai cochetă şi doi pufoşi mioritici zburdând prin curte. Abia aştept să le am pe toate astea şi încă ceva anume în plus.

Oamenii sunt nişte norocoşi pentru ce teren au reuşit să cumpere şi cred ca vor avea momente prea frumoase acolo. La ce stare oferea terenul, greu să nu ai. E ca un încărcător de baterii umane.

Când reuşesc voi reveni şi cu poze.

 L.E. - Poze

Ştiu că am întârziat puţin, dar iată o poză de sus.

Click pe poză pentru dimensiunea originală

Trei povesti

Rasfoind iarasi prin Formula As am dat peste trei articole pe post de povestiri care mi-au placut pentru ca au avut ceva din stilul acela de povestit al bunicilor sau poate ca doar faptul ca sunt oameni simpli care isi povestesc viata reusind sa te faca sa traiesti cu ei bucuria simplitatii, o bucurie care in ritmul de viata actual parca pare ireala...

Totodata au reusit sa ma ia alaturi de ei si sa ma plimbe prin locurile acelea, sau poate doar dorul meu de cutreierat tara a "plecat" starnit de povestea lor. Orisicat, povestile mi-au adus o stare de liniste interioara si de bucurie ca mai exista astfel de locuri frumoase, asa ca le gasiti mai jos redate partial, cu referire la site-ul de care apartin.

Viaţa ca o baladă: Neamul Vlădăilor

Articol scris de Ciprian Rus 

 

Pământul lui Cuza şi drumul Vlădăilor

* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii,

au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...
Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.

 

Nea Ion Vlădău la 92 de ani

Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la Aluniş, sub pădu­rea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu îşi întorsese faţa către Vlădăi! Le-a dat pajişti bune Cuza, şi pă­mânt roditor, o pădure ră­co­roasă şi un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părţile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulţu­mind Cerului pentru aşa dar. Şi tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoa­nele de la Cuza ca de ochii din cap. Şi-au "cotat” toţi trei fraţii câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor şi vitelor. Aici avea să fie pe veci pămân­tul lor, aici îşi vor creşte Vlădăii copiii şi nepoţii, cât a mai fi lumea lume!
Şi, într-adevăr, de atunci şi până azi, doar Vlădăii au stăpânit pămân­turile din Aluniş. [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Poveşti cu miros de fân

Articol scris de Catalin Apostol

Stăpâna dealului

"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lu­mea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lu­mii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate îm­preună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l che­măm pe Dumnezeu în aju­tor”. Zâm­beşte blând, ne­te­zind cu o furcă fânul proas­păt aşezat pe căpiţă. E mie­zul zilei şi arşiţa a topit par­că cerul, re­văr­sându-l peste pământ ca o lavă în­cin­să. Pentru ea, însă, nimic nu-i de ne­îndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslă­neşti, de-a lungul Ar­geşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag ne­um­blat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de pa­radis. Se numeşte Aluniş şi e un că­tunel cu câteva case răzleţe şi nesfâr­şite păşuni, aşternute ca un poem prin­tre co­line. Aici îşi au oamenii din sat fâ­neţele, aici îşi ţin va­ra animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg li­vezile de pruni. De sute de ani, locul ăs­ta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri se­culare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, ho­tărâtă, mereu veselă şi încreză­toare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân pes­te căpiţele uriaşe, care îm­pân­zesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iu­ţea­la şi pofta de mun­că. Zâm­beşte în­con­tinuu, forfotind de colo-colo, după res­turile de paie.

- Cum de mai puteţi, pe zăpuşeala asta?, o întreb uluit.

- Ehei, domnule, numai munca as­ta ne ţine în via­ţă. Ne-a dat Dum­nezeu toate bogăţiile astea, iar noi tre­buie să le cinstim, că altfel e un mare pă­cat. Sunt a­proa­­pe 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteo­dată sin­gură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum tros­­neşte sau foşneşte ceva, dar spun de câteva ori în gând "Ta­tăl Nostru” şi-mi trece imediat frica, de par­că chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, acelaşi drum şi-aceeaşi muncă. Şi de cinci ori pe zi! Dar să ştiţi că noi suntem tare fericiţi cu rân­duiala asta!

 

Cornelia Vlădan din Suslăneşti

O ascult uimit şi-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veş­nică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică bi­ne­cuvântare. Mă priveşte în ochi, cu acelaşi zâmbet senin care îi luminează perma­nent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un ţâr, cu ochii al­baştri ca cerul şi faţa brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mâ­nă.[Continuarea pe site-ul Formula AS]

La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară

Articol scris de Sorin Preda
 

 Mănăstirea din vechiul depozit de armament

Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul

Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de sal­câm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, ase­me­nea vânturilor ce bat aici mai tot tim­pul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foi­şoare semeţite, după modelul grănice­resc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să des­co­păr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.

Mânăstirea liniştii - Slobozia

Retrasă într-un pâlc de pă­dure de la marginea Dunării, Slo­­bozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cu­minte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau în­dem­nuri repetate. M-a lăsat să mă des­curc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce aco­pereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troi­ţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hra­mului.

 

Biserica dintre flori

Alături, bisericu­ţa şi cor­pul de chilii aşteptau sub un clo­pot transparent de linişte, obli­gându-mă să mă strecor prin­tre albine şi flori, fără a tulbura în vreun fel tihna şi echilibrul ace­lei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă aşez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul şi să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simţeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut şi de a pleca apoi în altă parte. Liniştea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic şi greu de explicat. Nu mai fuse­sem niciodată la Sfântul Ioan Rusul şi, totuşi, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată şi totuşi îl ştiam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar şi casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaşte cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aş fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii şi păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câţiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, şi mi-am întors privirea, descoperindu-l pe stareţul Macarie. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca şi cum ne-am fi cunos­cut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucru­rile aşa cum sunt şi să nu mă tulbur. Da, aşa se întâmplă cu toţi cei care vin prima oară la mânăstirea Sfân­tului - simt un freamăt sufletesc şi o bucurie pe care trebuie să o îm­păr­tăşească neapărat cu alt­cineva... [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Fun night :)

YOU KNOW SHIT JUST GOT SERIOUS

WHEN YOUR COFFEE MUG WANTS MORE COFFEE!

Descântec pentru un sat pustiu

In seara asta am avut dorinta sa mai cutreier prin revista Formula As in cautare de articole speciale, articole care sa rezoneze cu trairile mele interioare. In timp ce am rasfoit si citit articole timp de vreo 4-5 ore am gasit si aceasta frumoasa relatare pe care am simtit sa o "urc" si aici. Cu prilejul asta am gasit cateva locuri noi prin care simt ca trebuie ajung, anume Manastirea Oasa, Manastirea Vladimiresti, Satul Rosia si Ardet Cetatuie. Abia astept sa se aseze lucrurile.

Descântec pentru un sat pustiu

Articol preluat din Formula As scris de Bogdan Lupescu.

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit...

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. "Poa­te săptămâna viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas

mai încet, tainic parcă: "Toată mun­ca mea îi acolo, în deal... Toată viaţa mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viaţa mea...”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru, cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Şi-n cele din urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa, curăţau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-şi lăsase casa până de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii. Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de nelo­cui­re totală... Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa ieşind dintre ierburi... Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche, mare, frumoasă - la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el, din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit... Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri. Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii... "Atunci mi-am spus că nu se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.

Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul... "Hai, hai!” le zicea, mereu înfipt între ei.

 Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii, pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor... A adus nişte spe­cialişti în făcut chirpiciul, "cu lut, paie, balegă de cal” şi a tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele... Şi mai ales cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus flori. Co­piii lui, pe atunci mici - nu poate să uite - vopseau amândoi gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două, i-a spus tatălui său rămas în oraş: "Auzi, ta­tă... Ştii ce? N-ai vrea să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?...”.


300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de mult satul, încă de pe vremea "industrializării” de după război. Nu se mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe uliţă, prin grădină. "S-o ales prafu'... De ce m-ai adus? Mai bine să nu văd. Prafu' s-o ales...”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar când a ajuns în faţa casei, "o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama mea Ilina, săraca, care s-o stins în '90. S-o uitat la cruce, o citit. Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu' Părău?» El, care tot timpul comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi arăta emoţiile... Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu' Dum­nezeu îi place...»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le cumpăra din piaţă, alese, mici, "cât mai pădureţe”. I le aducea tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. "Asta, cred, şi lu' Dumne­zeu îi place...”, a fost vorba lui, până la moarte. Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un jurământ: "Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!...”. În vara anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice sfios:
- Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa' buru­iană, singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
- Da' ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
- Nu ştiu, faci şi tu... fân.

- Da' nu-i păcat să vinzi pământu' lu' moşu' tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu' bătrânilor, măi?
- Nu ştiu, Milule, da' eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu' ăsta-i numa' bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi... Nu mai pot, zău.
- Bine măi. No, cât cei pă ele?
- Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a dat 130 de milioane, "ca să fie omu' mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare "din satul lui”. Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?... Apoi a venit altul, şi altul, şi altul... Vecinii lui îşi vindeau satul, bucată cu bucată. "N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?...”. Tuturor le-a dat mai mult decât cereau, zicând: "Lasă, să fie de sufletu' lu'...” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul. Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării... Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte. Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre "secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă urmele, numele, casele... Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.

Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia

 

"Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă... încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să vedeţi... O să simţiţi, poate...”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când ajungem...
S-a mai scris în "Formula AS” despre Emil Părău. Unul dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini ştiu despre "nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile, n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei, ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de "ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său - aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci, ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică "pe viu”, de ce n-au putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. "Uitaţi-vă, Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!...”. Aşa au fost toate "conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură. Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul, altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite, superba bise­ricuţă de lemn în para­gină... Galbina, Mada, Oprişeşti, Techereu - doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. "Sa­tul Roşia. Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre "vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.

L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii răscolite de vânt. "Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. "Altădată era acoperită cu paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să ceară nici un ban... Da, Lina, biata de ea... Din­coace îi a lu' Cu­culeasa - Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt, fălos... Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu' Utan, ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau «Ame­ricanu»... Aici îi a lu' Ţic Ioan, alt bogat - no uita­ţi-vă, ce casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu' Liţă a lu' Gherghi. Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?... Şi-o fost casă mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam... Temelia, atât. E trist. Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă, să se bucure şi să-şi amintească...”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un câine cu glas de om, un "moroi”, îmi arată temelia casei morarului Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, "Bogatu”, a fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi ginerele său... Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan, care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa rece de izvor pe care-o beau, "pentru sănătate”, iar lor li se părea că apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume...

 

Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu. Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum, la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea, nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi, mai mult "de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are... patru mii! Doar o mie sunt aici, dea­­supra satului - mân­ză­rile - restul le paş­te în alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o "Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. "Numai aşa poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş. Mân­căm balmoş, urdă, "brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr, avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e "ce­va”. Ce­va ca o pu­tere binefăcă­toare...

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului, singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor. Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc, să-şi "lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.

Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că "ştia” că va veni azi, deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o "putere a presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul, exact la ce oră, totul. Îl "simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte chiar să îl şi "cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul cultivat cu de toate, legume, "poame” la discreţie, lapte de la animale, pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi, aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania, carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, "ruda”, "loitrea”, "dricul”, "butucul”, "obia­da”, "leuca”, "proţapul”, "piscul”, zicându-mi că toate uneltele acestea-s "lăsate de la daci”, că le găseai în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani, înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi, doar pe acestea, refuzând orice-i modern...

 

 

Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor

Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan "secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte, la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare. Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva, crede Emil Părău, dacă intri în "armonia” vieţii unui sat. Un poet, acest "om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va câştiga mulţi bani din "secretul” său, căci şi cheltuie­lile de întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin. Asta e "nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui. Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu' Gherghi, a lui Bogatu... A lui Ţic...
***

Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din ultimii ani i se pare "o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. "O minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26, dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi, fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului. Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci, cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul, toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case... Mireasma perelor din marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion, străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa mai departe, în veci.