Trei povesti

Rasfoind iarasi prin Formula As am dat peste trei articole pe post de povestiri care mi-au placut pentru ca au avut ceva din stilul acela de povestit al bunicilor sau poate ca doar faptul ca sunt oameni simpli care isi povestesc viata reusind sa te faca sa traiesti cu ei bucuria simplitatii, o bucurie care in ritmul de viata actual parca pare ireala...

Totodata au reusit sa ma ia alaturi de ei si sa ma plimbe prin locurile acelea, sau poate doar dorul meu de cutreierat tara a "plecat" starnit de povestea lor. Orisicat, povestile mi-au adus o stare de liniste interioara si de bucurie ca mai exista astfel de locuri frumoase, asa ca le gasiti mai jos redate partial, cu referire la site-ul de care apartin.

Viaţa ca o baladă: Neamul Vlădăilor

Articol scris de Ciprian Rus 

 

Pământul lui Cuza şi drumul Vlădăilor

* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii,

au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...
Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.

 

Nea Ion Vlădău la 92 de ani

Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la Aluniş, sub pădu­rea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu îşi întorsese faţa către Vlădăi! Le-a dat pajişti bune Cuza, şi pă­mânt roditor, o pădure ră­co­roasă şi un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părţile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulţu­mind Cerului pentru aşa dar. Şi tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoa­nele de la Cuza ca de ochii din cap. Şi-au "cotat” toţi trei fraţii câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor şi vitelor. Aici avea să fie pe veci pămân­tul lor, aici îşi vor creşte Vlădăii copiii şi nepoţii, cât a mai fi lumea lume!
Şi, într-adevăr, de atunci şi până azi, doar Vlădăii au stăpânit pămân­turile din Aluniş. [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Poveşti cu miros de fân

Articol scris de Catalin Apostol

Stăpâna dealului

"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lu­mea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lu­mii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate îm­preună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l che­măm pe Dumnezeu în aju­tor”. Zâm­beşte blând, ne­te­zind cu o furcă fânul proas­păt aşezat pe căpiţă. E mie­zul zilei şi arşiţa a topit par­că cerul, re­văr­sându-l peste pământ ca o lavă în­cin­să. Pentru ea, însă, nimic nu-i de ne­îndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslă­neşti, de-a lungul Ar­geşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag ne­um­blat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de pa­radis. Se numeşte Aluniş şi e un că­tunel cu câteva case răzleţe şi nesfâr­şite păşuni, aşternute ca un poem prin­tre co­line. Aici îşi au oamenii din sat fâ­neţele, aici îşi ţin va­ra animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg li­vezile de pruni. De sute de ani, locul ăs­ta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri se­culare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, ho­tărâtă, mereu veselă şi încreză­toare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân pes­te căpiţele uriaşe, care îm­pân­zesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iu­ţea­la şi pofta de mun­că. Zâm­beşte în­con­tinuu, forfotind de colo-colo, după res­turile de paie.

- Cum de mai puteţi, pe zăpuşeala asta?, o întreb uluit.

- Ehei, domnule, numai munca as­ta ne ţine în via­ţă. Ne-a dat Dum­nezeu toate bogăţiile astea, iar noi tre­buie să le cinstim, că altfel e un mare pă­cat. Sunt a­proa­­pe 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteo­dată sin­gură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum tros­­neşte sau foşneşte ceva, dar spun de câteva ori în gând "Ta­tăl Nostru” şi-mi trece imediat frica, de par­că chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, acelaşi drum şi-aceeaşi muncă. Şi de cinci ori pe zi! Dar să ştiţi că noi suntem tare fericiţi cu rân­duiala asta!

 

Cornelia Vlădan din Suslăneşti

O ascult uimit şi-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veş­nică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică bi­ne­cuvântare. Mă priveşte în ochi, cu acelaşi zâmbet senin care îi luminează perma­nent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un ţâr, cu ochii al­baştri ca cerul şi faţa brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mâ­nă.[Continuarea pe site-ul Formula AS]

La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară

Articol scris de Sorin Preda
 

 Mănăstirea din vechiul depozit de armament

Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul

Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de sal­câm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, ase­me­nea vânturilor ce bat aici mai tot tim­pul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foi­şoare semeţite, după modelul grănice­resc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să des­co­păr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.

Mânăstirea liniştii - Slobozia

Retrasă într-un pâlc de pă­dure de la marginea Dunării, Slo­­bozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cu­minte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau în­dem­nuri repetate. M-a lăsat să mă des­curc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce aco­pereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troi­ţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hra­mului.

 

Biserica dintre flori

Alături, bisericu­ţa şi cor­pul de chilii aşteptau sub un clo­pot transparent de linişte, obli­gându-mă să mă strecor prin­tre albine şi flori, fără a tulbura în vreun fel tihna şi echilibrul ace­lei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă aşez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul şi să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simţeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut şi de a pleca apoi în altă parte. Liniştea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic şi greu de explicat. Nu mai fuse­sem niciodată la Sfântul Ioan Rusul şi, totuşi, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată şi totuşi îl ştiam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar şi casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaşte cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aş fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii şi păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câţiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, şi mi-am întors privirea, descoperindu-l pe stareţul Macarie. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca şi cum ne-am fi cunos­cut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucru­rile aşa cum sunt şi să nu mă tulbur. Da, aşa se întâmplă cu toţi cei care vin prima oară la mânăstirea Sfân­tului - simt un freamăt sufletesc şi o bucurie pe care trebuie să o îm­păr­tăşească neapărat cu alt­cineva... [Continuarea pe site-ul Formula AS]