Minunatele carenţe

O mică întâmplare recentă - amuzantă pt mine, dar serioasă pt altcineva - m-a determinat să scriu acest articol pe care îl aveam în plan de mai de mult, dar mi-a fost lene şi nici nu e de mare interes, dar să-i dau drumul..


Spre norocul meu, am avut ocazia si oportunităţile să discut cu multe persoane, atât fete cât şi băieţi, despre problemele lor personale dar şi de cuplu. Spun ocazia pentru că îmi face plăcere să analizez situaţiile şi să le înţeleg oamenilor modul de gândire şi de acţionare. Asta m-a ajutat mult în interacţionarea cu oamenii, fie într-un mod formal sau informal.
Mare parte a problemelor (şi aici mă refer strict la relaţiile stabile) sunt cauzate de paranoia, de lipsa de experienţă, de naivitate, de gelozie, posesivitate şi ipocrizie (da, mai sunt multe).

Naivitatea şi lipsa de experienţă nu pot fi scoase din ecuaţie, ele sunt prezente până când respectivul ins începe să înţeleagă mersul lucrurilor.


Voi evideţia un pic ipocrizia din mentalitatea multora..

• gelozia - De ce apare acest sentiment? Ce îl alimentează? Să fie lipsa de încredere acordata partenerului, dar de la care ai pretenţia să aibe încredere în tine?! Eşti atât de atent la tot ce se întâmplă în lumea lui încât îl sufoci şi îl faci să se distanţeze de tine, de aici neuronii tăi încep şi clădesc nişte scenarii de îţi încreţeşte părul, de aici ajungând la
• paranoia - începi si îţi pui toate resursele la bătaie, doar ca să ai certitudinea că cel de lângă tine nu îşi face de cap, dar (şi ăsta e un dar pt bărbaţi în principal) dacă doamna soartă îşi face şi ea de cap şi te pune într-o situaţie în care ţi se oferă o distracţie de o noapte, poate chiar doar de cateva ore - no strings attached - cu o acea persoana potrivită pt aşa ceva, puţine sunt cazurile în care băiatul/bărbatul va respinge oferta şi va merge acasă. Mai puţini dintre aceştia işi vor vedea de viaţă fără să piardă câteva momente în zilele urmatoare fără să nu le pară rău de ce au refuzat.Dar dacă doamne fereşte cel de lângă noi face aşa ceva, e vai şi amar. Asta iar arată cât de ipocriţi suntem cu toţii.
  
• posesivitatea - apare în stransă legătura cu gelozia. Să te ferească Dumnezeu să dai peste unu gelos şi posesiv (analog pt femei) şi să ieşi la bere cu acel cuplu. Să vezi acolo ochii de vultur cum te ard la orice mişcare din preajma partenerului(partenerei), chiar dacă tu te întinzi după scrumieră sau altceva total banal. Sau, să faci glume interpretabile..văleleeeeuuu..păi simţi cum te fixeaza ochii aia care parcă ar mânca din tine (la modul rău); parcă şi auzi usor "Target aquired - Locked on target - Missile ready".. e penibil, ei sunt penibili, iar atmosfera devine din amuzantă într-una...mai puţin amuzantă, sa nu folosesc cuvinte grele.

Ce nu înţeleg este cum poţi să convieţuieşti cu o asemenea persoană. Să ai viaţa făcută raport catre partener, certuri peste certuri, probleme când cel de lângă tine se supără că în loc să suni de "9" ori pe zi, ieri ai sunat doar de "3/4" ori, pentru că ai muncit până peste poate..o mică paranteză - ce dracu găseşti să discuţi în minim 5 discuţii telefonice?? acasă ce îl/o mai intrebi?? Lasă frate omu în pace, vine acasă, dă raportul dacă e ceva ce are pe suflet să împărtăşească şi aia e tot.. - revenind..unde găseşti acele lucruri în relaţie care ar trebui să te facă să te simţi bine când te vezi cu el/ea? Păăăăăăi...ce..sex? găseşti persoane cu care să te freci bine prin baruri/cluburi şi ai şanse să nimereşti şi o persoana mai puţin rigidă..

Ipocrizia e în noi toţi, contează cât o manifestăm în relaţiile noastre. Nu judeca fără să cunoşti toate datele problemei, pentru ca subiectivismul la un loc cu paranoia iţi poate distruge instant puntea de legătura clădită între tine şi partener şi te găseşti singur dar cu orgoliul umflat. Nu stiu cât de practic este sau corect faţă de persoana pe care spui că o preţuieşti. Carenţele personale cat si carenţele de cuplu trebuiesc rezolvate dacă vrei să duci o viaţă de cuplu de care să te bucuri.
Problema e că nu se mai cultivă acele valori etice, morale care să iţi deyvolte mentalitatea într-un mod constructiv..acum, 80% din ce ne înconjoară ne educă în dezvoltarea agresivităţii, orgoliului, indiferenţei, prostiei, imoralităţilor, etc...


Un amic mi-a spus la un moment dat ca ar face orice să îşi rezolve problemele mai puţin să lucreze pe el însăşi..asta e iar o idioţenie cruntă cu care suntem bombardaţi..Din tine pleacă totul! Dacă tu eşti orgolios, gelos, etc, cum poţi să crezi, pt o secundă chiar, că poţi avea luciditate şi pragmatism în rezolvarea problemelor cu care te confrunţi?

Pe final câteva întrebări la care vă rog să raspundeti, sunt in căutare de explicaţii logice, cât şi de opiniile voastre..

1. Ce avantaje aduce relaţiei manifestarea acelor carenţe de către unul dintre parteneri?
2. Eşti dispus să rişti o relaţie bună doar pt că nu vrei să îţi controlezi defectele? Sau consideri că astea sunt nişte atuuri cu care ai fost "hărăzit"?
3. Ce urmăreşti într-o relaţie? Ce îţi doreşti de la cel de lângă tine?

Comentaţi după placul inimii, dar totuşi la subiect.

"Cerc inchis" - Devine amuzant

Nu pot sa fac altceva decat sa ma tin de burta in timp ce rad!! Este a doua oara cand patesc treaba asta! Daca apare si cazul nr 3 eu ma las de "meserie":)) (ma mai gandesc la asta) ..No, sper doar sa nu fie ca in prmiul caz, cand timp de aprox 6-7 luni nu am mai stiut unu de altu, ca apoi discutiile sa fie rare si foooarte simple:)))..desi aici nu cred ca e cazul.



Astept acel mail!! :))



Asta e un motiv pt care cred cu tarie in continuare ca unele lucruri trebuiesc protejate si puse sub tacere..`till death do you part

PS.. daca ma apuca doru` ce ar trebui sa fac=))))

Calendarul Dac

CALENDARUL DAC sau cum măsurau dacii timpul şi lungimea prin aceeaşi unitate de măsură

Cercetările arheologice a urmelor culturii dace au scos la iveală faptul că strămoşii noştri foloseau nişte ” observatoare ” astronomice originale.

La Grădiştea Muncelului, unde s-au descoperit urmele capitalei statului dac Sarmisegetuza, ca şi în alte cetăţi dace, au fost descoperite şi o serie de construcţii de piatră, de formă circulară sau dreptunghiulară, numite iniţial incinte sacre sau sanctuare, deoarece s-a presupus că ele erau destinate cultului. Însă scopul lor era dublu, pe lângă cult ele servind şi drept calendar, acest ultim ţel fiind realizat într-un mod cu totul original, nemaîntâlnit la alte popoare antice. Într-adevăr, sanctuarul era format din două cercuri concentrice : unul din blocuri de andezit, iar celălalt din stâlpi groşi de lemn. Diametrul cercului exterior este de aproape 30m, în timp ce al celui interior abia depăşeşte cu puţin peste 6m. Cercul de piatră numără 180 de stâlpi înguşti şi 30 de stâlpi laţi, aşezaţi într-o ordine precisă: după fiecare 6 stâlpi înguşti urmează un stâlp lat. Întregul cerc este format din 30 de grupuri de câte 6+1 stâlpi. Ipoteza că fiecare grup ar reprezenta obişnuita săptămână de 6 zile plus ”duminica ” a fost eliminată, deoarece anul dac ar fi avut astfel 210 zile. Ipoteza actuală este că anul dac avea 360 de zile, grupate în 12 luni a câte 5 săptămâni, de 6 zile fiecare. Deci stâlpii înguşti ar fi reprezentat zilele, iar grupurile de câte 6 stâlpi săptămânile. Diferenţa dintre anul dac de 360 de zile şi anul real era de 5,24 zile, care se acumulau ajungând la un an dac după 68 de ani reali. Însă incinta circulară de lemn numără exact 68 de stâlpi folosiţi într-un mod original şi întâlnit doar la daci, pentru corectarea diferenţei amintite, fiecare stâlp de lemn reprezentând deci o corecţie de 5 zile la fiecare an. Această corecţie era necesară, pentru că altfel, prin acumularea micilor diferenţe anuale, s-ar fi ajuns, de exemplu, ca -după 34 de ani- iarna să cadă în calendarul dac în plină vară. Calendarul original al acestei construcţii complicate, ca şi datele astronomice valoroase pe care le exprimă ea, confirmă scrierile anticilor despre remarcabilele preocupări astronomice ale strămoşilor noştri daci. După ce dacii şi-au „rânduit” problemele timpului, calendarul, se consideră că ei au aplicat aceste principii şi la măsuratul laptelui pentru păşunatul de vară al oilor în munte. Cu toate că erau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, daco-geţii nu trăiau din cuceririle altor popoare, nu erau neamuri războinice. Bucurându-se de fertilitatea pământului din jurul Carpaţilor şi până la Marea Neagră, de pădurile pline de vânat, de ape nenumărate curgătoare sau lacuri pline de peşte, era necesar ca geto-dacii să-şi pună ordine în viaţa de zi cu zi, socială sau spirituală. De altfel, nu erau singurii care îşi duceau existenţa cu aceste gânduri normale. În „Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa” , Ioan Rodean spune: „Menhirele, cromlehurile, dolmenurile şi aliniamentele apar ca o expresie artistică a relaţiei dintre om şi lume. În acele străvechi timpuri, când regele-preot privea şi urmărea astrele, el considera că contemplă însăşi măreţia zeilor. În mitologia nordică exista concepţia că la început a fost haosul, apoi zeii creatori au făcut ordine în cosmos: „Soarele nu-şi ştia locul, / Luna nu-şi cunoştea puterea, / Stelele nu-şi ştiau poziţiile. / Atunci sfetnicii s-au dus în faţa tronurilor / Şi înalţii zei s-au sfătuit, / Au dat nume nopţii şi lunii, / Au numit dimineaţa, amiaza şi seara / Pentru a orândui timpurile”. „Este suficient să luăm în considerare două din traseele sanctuarului mare rotund de la Sarmizegetusa, şi anume triunghiul lui Pythagora, cu laturile de 15-12-0, şi diametrul cercului interior al sanctuarului, pentru a ne da seama că unitatea de măsură utilizată în construcţia sanctuarului este aceeaşi pentru lungime şi pentru timp. Astfel, traseul triunghiului reprezintă în lungime 36 unităţi de măsură, iar în timp 36 săptămâni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru diametrul cercului interior, care în lungime este egal cu 18 unităţi de măsură, iar în timp redă perioada de o jumătate de an, echivalentă cu 18 săptămâni. Caracteristicile acestui sistem de măsurat, în care unitatea este aceeaşi pentru timp şi pentru lungime, ne amintesc de sistemele de măsurat ale altor popoare, antice, chiar dacă acestea se referă la suprafaţă sau volum. Astfel diametrul cercului interior se prezintă ca fiind alcătuit din trei segmente. Fiecare segment este alcătuit din şase unităţi de măsură. Ideea reapare transpusă arhitectural în sanctuarul mic patrulater alcătuit din 18 stâlpi. În ambele cazuri, unitatea de măsură (pentru diametru) şi stâlp (pentru sanctuar) reprezintă o săptămână; un segment delimitat de praguri, respectiv un rând din sanctuar, reprezintă o perioadă superioară de timp, şi anume a şasea parte din an: trei segmente, respectiv trei rânduri, corespund perioadei „de lumină” a anului, egală cu 18 săptămâni. Un sistem de măsurat bazat pe acelaşi principiu au avut şi babilonienii, cu mult după civilizaţia dacă, cu deosebirea că era aplicat în măsurarea suprafeţelor: „anumite măsuri erau notate prin diferite semne numerice.” (…) Faţă de acestea, se pune problema dacă dacii au avut, pe lângă sistemul de măsurat timpul şi lungimea, şi sisteme de măsurat volumul, suprafaţa etc., asemănător babilonienilor, care şi-au însuşit multe de la daci, ştiut fiind faptul că în muntele Postăvarul, la Braşov, era una dintre cele mai vechi şcoli de astrologie ale tuturor timpurilor. Este interesant că din ce în ce mai multe dovezi aduc în prim-plan anterioritatea civilizaţiei din Carpaţi- nu numai tăbliţele de la Tărtăria, care se ştie că sunt mai vechi cu 1000 de ani decât suratele lor din Sumer. După câte ştim, până în prezent nu avem astfel de dovezi, însă este de remarcat faptul că în practicile vieţii de păstorit au fost întrebuinţate în zilele noastre sisteme de măsurat volumul – cantitatea de lapte – care nu diferă cu nimic de principiul sistemului de măsurat timpul şi lungimea, principiu aplicat în sistemul arhitectural al sanctuarelor dacice. Astfel, chiar şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, în regiunea Hunedoara, păcurărei cu 100-150 oi se întruneau câte şase, luau în arendă păşuni din Munţii Retezat şi, după ce făceau separarea mieilor de oi, se trecea a doua zi la măsuratul laptelui. „A doua zi se făcea măsuratul laptelui în strungă, fiecare stăpân mulgându-şi oile sale. Măsurile folosite erau: găleata cea mică (un decilitru şi două linguri), măsura şi cupa. Şase găleţi mici făceau o măsură, şase măsuri făceau o cupă.” Este surprinzător să constatăm că măsuratul laptelui în practica păstoritului din regiunea Hunedoara se identifică, ca principiu, cu sistemul arhitectural al sanctuarului patrulater de la Costeşti, alcătuit din 36 stâlpi, şi, de asemenea, cu sistemul calendaristic al dacilor, după care anul era împărţit în 36 săptămâni. Asemenea sanctuare, din care unele diferit alcătuite, au fost găsite şi la Pietrele lui Solomon din Braşov, toate având legătură cu mişcările astrelor. Sursa

Parintele Arsenie Boca

Am gasit un fragment interesant dintr`o discutie de`a celui ce a fost Arsenie Boca

Fragment

"[..In anul acela, inainte de Ziua Crucii (14 septembrie), m-am dus iar cu verisoara mamei la Prislop. Parintele Arsenie lucra cu cativa oameni la clopotnita din curtea manastirii si la aducerea apei dintr-un izvor. Intr-o zi, ne-a luat pe toti copiii si ne-a spovedit in grup, apoi ne-a impartasit. In grupul nostru de credinciosi era o doamna din Brasov, care tot plangea. Parintele a intrebat-o:
- De ce plangi, ma?
- Am un baiat de 18 ani si nu ma asculta deloc, ba imi vorbeste si urat.
- L-ai botezat?
- Da, parinte!
- I-ai pus nume?
- Da, parinte!
- Si i-ai zis pe nume?
Ea a tacut. Parintele s-a adresat credinciosilor si a zis: "Uite, asa patesc cei care nu le zic copiilor pe nume, le zic toate negativele: impielitatule, raule, dracusorule, magarule, in loc sa le zica bunule, ingerasule, iubitule, scumpule, ori sa le zica numele dat la botez. Asa ii aveti, cum ii strigati. ..]"


Intelegeti de ce va spuneam sa va iubiti numele de botez?

In raiul regilor daci: Sarmisegetuza

Pentru cei care inca nu stiu, iata un articol menit ca o introducere in lumea dacilor.

Sanctuarul mare circular (Marele calendar)

Gaurile Negre Ale Istoriei.


"Sarmisegetuza": un cuvant pe care unii nu l-au auzit niciodata. Altii l-au auzit, dar nu stiu ce inseamna. Nu multi reusesc sa-l pronunte corect. Unii stiu ca e vorba de o cetate, desigur romana. Cativa stiu ca, in realitate, e vorba de doua cetati cu acelasi nume: una dacica si una romana. Si dintre acesti cativa, foarte putini au ajuns sa o vada pe prima, adevarata Sarmisegetuza, capitala regilor daci. Ea se afla in Muntii Orastiei, abandonata de istorici, jefuita de cautatorii de aur

Sora din munte si sora de la oras

Sarmisegetuza adevarata, capitala regilor daci, este o cetate aflata in Muntii Orastiei. Soarta cea vicleana a facut sa se intemeieze o a doua Sarmisegetuza, de data aceasta romana, care astazi are parte de o faima mai mare decat cea dacica. Colonia romana se afla aproape de fosta capitala devastata a dacilor. Numita in vremea lui Traian - "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica" si primind, abia mai taziu, sub Hadrian, numele dacic de Sarmisegetuza, asezarea a functionat fara voie ca agent de diversiune. Cei mai multi dintre cei care au ajuns in tara Hategului, la Sarmisegetuza romana (se afla in campie, la vreo 60 km distanta de cetatea montana a regilor daci), au socotit ca se afla la capat de drum. Dar adevarata cale abia acolo incepe. Cei ce raman la sora vitrega a Sarmisegetuzei din munte nu mai apuca sa deschida cufarul surorii celei bune. Ulpia este o colonie romana ca multe alte sute din intreaga lume cucerita de romani, cea mai grandioasa din provincia Dacia, dar intru nimic unica, intre orasele romane. In vreme ce ea, sora de la oras, umple lapidariile si muzeele si sporovaie cu sutele de turisti veniti cu autocarele sa o vada, sora de la munte ramane tacuta sub valul ei de mister. Departe de ochiul pervertitor al civilizatiei, intr-un turn de fildes zidit de munti-pavaza si de fagi adumbritori, Sarmisegetuza dacica nu se lasa usor ajunsa din urma. De la Orastie la Costesti, drumul asfaltat serpuieste printre dealuri din ce in ce mai stranse si se opreste brusc, dincolo de "poarta cu daci". De aici incolo e doar drum forestier framantat de hartoape si sfasiat de torenti, iar pana la Sarmisegetuza, mai sunt 20 de kilometri, pe care o masina obisnuita nu-i poate strabate. Unii se opresc din drumul lor aici, descurajati. Altii abandoneaza la jumatatea drumului. Pana si timpul se opreste aici si, odata cu el, se opreste istoria insasi.
Sarmisegetuza Regia, cea regala, cea din munti, cea de la Gradistea Muncelului, cea de la poalele muntelui Godeanu, cea cucerita de romani si facuta una cu pamantul, ca sa nu mai ramana piatra peste piatra din nici un templu, ca sa nu mai ramana os peste os din nici un preot dac, Sarmisegetuza a existat dinainte ca Burebista sa-si fi stabilit capitala acolo. Regele get, venit probabil din campie, pregatit si sprijinit de marele initiat Deceneu, venea in munti pentru a pregati unificarea triburilor de daci si geti sub o singura inima. Indelungata sa domnie a fost curmata de un complot, in acelasi an in care si Cezar a fost ucis. In acest rastimp, Sarmisegetuza a devenit capitala pe care Decebal o va duce, mai tarziu, pe culmile stralucirii, apoi romanii pe cele ale ruinii. Intregul munte a fost modelat. Zeci de terase au imblanzit coamele salbatice printr-un efort urias, greu de calculat, starnind admiratia istoricului Dio Cassius, care spunea ca dacii si-au zidit muntii. In jurul Sarmisegetuzei, in cercuri concentrice, o multime de alte cetati strajuiau accesul spre capitala, intr-un sistem de fortificatii unic in antichitate: Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe, Capalna... Toata aceasta munca avea sa serveasca, dupa opinia "specialistilor", apararii strasnice a unor ziduri intre care nu se afla nimic si dincolo de care se aflau niste temple. Aceasta este Sarmisegetuza, in reconstituirea lor naiva sau poate tendentioasa. Un semet si sfidator nonsens. Sau, poate, un nepatruns mister...

Omul locului

Accesul in cetate, pe poarta de est

La Sarmisegetuza Regia se poate ajunge in patru feluri: fie pe jos, dar fara sanse de intoarcere in aceeasi zi; fie cu o masina de teren si cu mult curaj, mai ales pentru cei care nu cunosc salbaticia drumului; fie cu unul dintre camioanele care urca zilnic dupa lemne; fie cu... Nunu. Eu am avut sansa ultimei variante. Nunu, pe numele din buletin Vladimir Brilinsky, apartine Sarmisegetuzei. El nu este decat o alta piatra dintr-un sanctuar. Fiu de inginer silvic, cu o fire navalnica si semeata, a crescut acolo, impregnat de sfintenia locului, de bucuria fara margini pe care ti-o da frumusetea naturii, dar si de durerea samavolniciilor care se succed de sute de ani, ca un blestem, in cetatea dacica. Acum e ziarist, redactor-sef la revista "Dacia Magazin". A ridicat glasul cand buldozerele au intrat intre sanctuare, tavalindu-ne istoria. Apoi a protestat cand arheologii si-au instalat corturile in zona sacra si si-au intins rufele pe stalpii templelor. A strans in saci gunoaiele menajere, pe care aceiasi arheologi le ingropasera in incinta sacra, si le-a pus la usile oficialitatilor. A protestat din nou, cand arheologii au ridicat o cabana cu brau de piatra desprinsa din zidurile si templele dacice. Si este coplesit de tristete cand asista neputincios cum padurile dacilor sunt doborate fara judecata. E revoltat ca Sarmisegetuza inca nu are o monografie, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice. Ca in fiecare an, raportul de sapatura este de doar doua-trei pagini. Ca nu se sapa mai mult de trei saptamani pe an. Ca la doi pasi de sapatura arheologilor, care nu gasesc decat cioburi si cuie, cautatorii de comori dezgroapa mii de monede de aur si bijuterii dacice fara egal in lumea asta, care iau calea pribegiei. Calauza benevola, pe drumul cel potrivnic, pe care numai el stie sa-l imblanzeasca, povesteste cu pasiune, cat de frumoasa si cat de ranita e Sarmisegetuza. "Cand eram copil, mergeam in fiecare zi la cetate, cu sora mea. Ne urcam in trenuletul care transporta lemne si urcam la Gradiste, unde ne jucam de-a regele si sora lui - Decebal si Andrada. De atunci si pana acum am urcat la cetate de sute de ori si am dus cu mine mai mult de o mie de oameni. Daca nu urc intr-o saptamana, in cealalta saptamana urc de doua ori. De la moartea ultimului preot dac al Sarmisegetuzei si pana astazi, nu cred ca cineva a mai pasit de-atatea ori pe drumul sacru, poate cu exceptia paznicului cetatii. Si nici nu cred ca cineva sa mai fi iubit vreodata Sarmisegetuza atat de mult.

Poiana cu zei

Vladimir Brilinsky

Drumul de la Costesti pana la Gura Vaii Albe este rupt, in cateva locuri, de torenti. Masina strabate cei 20 de kilometri ca intr-un dans salbatic, ritualic. Razvratirea si durerea din povestea lui Nunu par sa adanceasca hartoapele din drum. "Oamenii care au lucrat cu Daicoviciu al batran, mosi in varsta de 80, 90, 100 de ani, mai povestesc si astazi ca academicianul frigea miei pe altarul dacilor, pe Soarele de andezit. Punea cate un fag din cei mari sa arda pe altar, dadea jarul cu poca la o parte si arunca miei acolo, care se frigeau... Dar despre sabia de aur descoperita de Maria Trufas din Cucuis ati auzit? Inca mai traieste femeia. I-a dat-o istoricului, dar nimeni nu mai stie ce s-a intamplat cu ea. Dar de galeata cu bani, descoperita de un taran si data lui Hadrian Daicoviciu?" Varful Godeanu se zareste doar pentru o clipa, si numai intr-o anumita parte a drumului. "Godeanu este Kogaionul, muntele sfant al dacilor. Iar Valea Godeanului, apa sfanta." Reusesc sa-l vad: un varf trist si gol, de pe care nu a fost iertat nici macar un fag: toti au fost secerati.
Ploaia care a spalat cerul diminetii s-a domolit, iar pamantul cald musteste de ceturi. Un sfarsit de toamna ca-n povestile cu duhuri si stime. Intram in ceata deasa a padurii, ca in suflarea calda a unui zeu primordial, de la facerea lumii. Stravechiul drum pavat luceste precum o piele uda de sarpe. Tacerea care ne insoteste devine tot mai vie. Incinta sacra izbucneste brusc, dincolo de poarta, ca o oda a bucuriei: am intrat in poiana cu zei. Un spatiu bogat si darnic, ca o oglinda a universului, insa a unui univers inca nenascut, desi in timpii nostri pare mort demult.

Ranile Sarmisegetuzei

Cand Vladimir Brilinsky incepe sa vorbeasca, cuvintele lui imprastie valatucii de ceata. "Arheologii se tot cearta pe interpretari, pe semnificatiile pietrelor. Nu cred ca asta este important acum. Nu trebuie sa ne cheltuim energia pentru a descifra semnificatia asezarii acestor pietre. Trebuie sa ne dedicam toata energia pentru a spune tuturor ca Sarmisegetuza Regia este unica in lume. Castre si amfiteatre romane sunt cu sutele in lume. Dar un ansamblu ca cel din Muntii Surianului nu

Vas de andezit

mai exista nicaieri. Important e ca lumea sa afle ca Sarmisegetuza exista."
Tocmai zaresc panoul cel nou cu planul cetatii. Inainte era un panou ruginit, scris si in engleza, dar arheologii au socotit ca turistii straini nu au nevoie de lamuriri, deci cel nou este doar in romana. Coboram pe terasa a Xi-a, unde se desfasoara un curcubeu de sanctuare. "Aici era rotonda de andezit. O roata mare de piatra, formata din 8 piese ca niste segmente de cerc, care pe interior aveau zimti dispusi la distante egale. Un fel de roata dintata, un mecanism misterios. Arheologii au scos pietrele de la locul lor si le-au aruncat in tufele de la marginea incintei sacre. Nu le placea ideea unui mecanism atat de avansat la daci. Sau nu-l pricepeau. Ba mai mult, i-au invatat si pe discipolii lor ca aceste incizii sunt rezultatul rangilor romanilor care au venit sa distruga spiritualitatea dacilor... Cata "precizie" puteau avea romanii astia, cand trebuiau sa distruga!" Astazi, nimeni nu mai vorbeste de acest ansamblu. "Marele sanctuar rotund, care dupa unii ar fi un calendar, este emblema Sarmisegetuzei. Dar este o emblema falsa, caci el nu a aratat asa in original. Ce se vede acum este pur si simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vitanidis, cand a turnat filmul "Burebista". Asa i s-a parut lui ca arata mai bine. Reconstructia nu are nici un suport real, stiintific. Locul stalpilor este respectat, dar forma si inaltimea lor sunt doar fantezii tolerate de catre lumea stiintifica."
Sub ramurile descarnate ale fagilor, marele sanctuar isi pazeste taina asemenea unui Sfinx. Ceturile se destrama domol, iar pe sirurile de pietre care formeaza marele calendar strafulgera, din cand in cand, petele aurii ale unei salamandre de foc. "Templul mare de calcar al lui Burebista a fost distrus in vremea lui Ceausescu. A fost ideea Suzanei Gadea, ministrul culturii si educatiei socialiste din acea vreme, care dorea sa cosmetizeze cetatea in vederea unei posibile vizite a "tovarasului". Au fost scoase plintele originale de calcar care nu aveau un aspect "comercial", si aruncate in vale. S-a turnat o placa de beton, iar intentia culturnicilor de atunci era de a inlocui vechile plinte cu unele prefabricate la Barca. Ceausescu nu a mai venit, iar acele replici din beton au ramas in incinta sacra, marturie a imbecilitatii cu care a fost tratata in acea perioada istoria noastra. In anul 2000, dupa multe scandaluri si interventii, s-au gasit bani pentru ca plintele originale sa fie recuperate si puse la locul lor, chiar daca amplasarea lor a fost facuta intr-un mod dezastruos."
Scara monumentala a templului, din care s-au gasit mai multe trepte, zace acoperita de brusturi si urzici, intr-o paragina dureroasa. Aruncata intr-o margine de terasa, sub un frunzis des si acoperita de muschi, zace o alta plinta misterioasa. "Plinta asta are sapte orificii cu diametre si adancimi crescatoare intr-o progresie aritmetica perfecta. Si despre gaurile astea zic arheologii ca-s facute cu ranga, de romani. Stateau romanii sa calculeze exact distanta intre gauri si adancimea lor atunci cand

Marele templu de calcar

distrugeau?" Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. "Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni." Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. "Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani la refacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata." Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie.

Palatul lui Decebal

Zidurile cetatii si incinta sacra reprezinta tot ce se poate vedea la Sarmisegetuza. Nu poti sa nu fii uimit cand citesti in putinele lucrari de specialitate ca regele dac nu avea un palat al lui. Ca in fapt, el isi conducea regatul de pe cal. Ca avea comori de aur si bijuterii fabuloase, dar dormea prin colibe sau direct pe pamant. Se afirma ca la Sarmisegetuza s-au descoperit doar ziduri si templele din zona sacra. S-a presupus ca e vorba doar de o cetate de refugiu, niste ziduri intre care se adunau oamenii la primejdie, si de un centru religios. Si totusi, daca acolo era doar un refugiu, unde era capitala? Caci o capitala grandioasa trebuie sa fi existat. "Pana in prezent, nu s-a sapat nici 10% din ceea ce inseamna Sarmisegetuza Regia. Arheologii sapa foarte putin si mereu in

Bucati de coloane din temple, refolosite de romani la zidue din incinta

aceleasi locuri. E adevarat ca nu sunt fonduri si nici conditii normale pentru a face arheologie moderna. In ultimele campanii de sapaturi, au inceput sa sape pe terasa a Ix-a. S-au scos la iveala vestigiile unei cladiri civile, care pare unica intre descoperirile de pana acum. Unii arheologi spun, pe la colturi, ca acolo ar putea fi palatul lui Decebal. Dar nu pot sapa mai departe. Situl arheologic Sarmisegetuza este inclus in Parcul National Gradistea Muncelului-Cioclovina. Deasupra vestigiilor se afla fagi seculari. Fiind rezervatie, nu se poate taia nici o creanga, deci sapaturile nu pot continua. E un cerc vicios, o aberatie."
La marginea terasei, se vad, intr-adevar, ramasitele unei cladiri civile. In vara aceasta, arheologii au descoperit acolo baza de andezit a unei coloane. Cu doi ani inainte, arheologii au scos mai multe pietre de calcar din aceasta constructie, care ulterior au fost acoperite cu pamant si date uitarii.
Dupa unele pareri, mai multe reprezentari de pe Columna lui Traian ar putea sugera existenta unui palat la Sarmisegetuza. Si bunul simt ne obliga sa gandim la fel. In acelasi timp, potrivit cu reprezentarile de pe controversatele placi de plumb de la Sinaia (considerate de unii falsuri, de altii copii dupa originale dacice pierdute sau chiar piese autentice, vechi de 2000 mii de ani), chiar in zona in care incepe sa se dezvaluie aceasta cladire, e figurat palatul lui Decebal. O cladire impresionanta, din piatra, cu scari monumentale, pe latura de rasarit. Undeva, in dreapta palatului, sunt cele doua temple patrulatere de pe terasa Xi. Grandiosul templu de pe terasa X nu figureaza in reprezentarile de la Sinaia, lucru firesc, caci templul nu a fost niciodata terminat. Deci, este foarte posibil ca arheologii sa fie la un pas de descoperirea palatului lui Decebal. Si totul se opreste aici, ca intr-o piesa de teatru absurd.
Simple coincidente?

Placile de la Sinaia

Intre placile de plumb de la Sinaia, una este cu adevarat deosebita: placa nr. 21, care infatiseaza planul cetatii Sarmisegetuza, in vremea regelui Burebista. Partizanii ideii de fals, care sustin ca aceste tablite sunt rodul unei minti bolnave, de pe la mijlocul secolului al Xix-lea, nu indraznesc sa se aplece cu temeinicie asupra acestui plan de cetate, ci sustin, incurcati, ca oricine putea sa faca o astfel de reprezentare. Totusi, la acea vreme, inca nici nu se banuia ce fel de vestigii ascunde Gradistea Muncelului. Traseul zidurilor era cunoscut doar vag, iar la existenta unei zone sacre nu se gandea inca nimeni. Abia dupa un veac s-a putut afirma ca acolo a fost capitala regilor daci, dupa ce s-au desfasurat cercetari arheologice sistematice.

Placa de plumb. Cetatea dacica imprimata ar putea fi Sarmisegetuza

Si totusi, traseul actual al zidurilor nu corespunde cu cel din placa 21. Diferentele sunt destul de mari. Dar un arheolog priceput ar trebui sa recunoasca faptul ca tocmai aceste deosebiri fac din acea imagine o marturie vrednica de crezare. In imaginile de pe placa de plumb, exista un zid, inspre sud, care margineste un drum care leaga poarta de vest de cea de est. Acest drum, acoperit de o galerie, duce in afara incintei, la doua temple. In realitatea de pe teren, zidul de sud este departe de acest drum principal care strabate cetatea de la vest la est. Si e normal sa fie asa. Arheologii stiu foarte bine ca zidul dacic de sud a fost demontat integral de romani, laturile de vest si est au fost prelungite si s-a construit un nou zid, mult mai la vale. Astfel, suprafata pe care o inchideau zidurile a fost, practic, dublata. Traseul vechiului zid original de sud a fost descoperit de arheologi abia de cativa ani. Iata cum planul din placa 21 reproduce exact situatia reala din vremea lui Burebista, si nu pe cea actuala, cu modificarile facute de romani dupa cucerire. Mai e de adaugat ca, in vremea lui Burebista, intr-adevar, nu existau decat doua temple...
Urcam pe terasa I, in cel mai inalt punct al fortificatiei, unde ar fi trebuit sa fie, potrivit planului desenat pe una din placile de la Sinaia, vechea resedinta a lui Burebista, parasita mai tarziu de Decebal, in folosul marelui palat de piatra construit mai in vale. Pe placuta exista o locuinta modesta, un turn de lemn, cu alte patru turnuri mai mici, la colturi. Dar pe terasa I, cea mai inaltata, arheologii au sapat si nu au gasit nici un fel de vestigii. Au remarcat, in schimb, un lucru trist: ca straturile de pamant au fost ravasite in mod barbar, pana la carnea de piatra a stancii. Nu se mai poate reconstitui nimic. Daca va fi existat o cladire de lemn, pe care romanii au incendiat-o, nu se mai poate da de urma ei. "Aici au sapat multi cautatori de comori, mai ales intre 1802 si 1804, cand Gradistea Muncelului devenise un adevarat balci. Veneau oamenii cu sutele, din toate colturile imperiului. Au facut un rau cumplit arheologiei, ravasind straturile de pamant. Iar terasa I a fost prima ochita, deoarece era punctul cel mai inalt. Acum e prea tarziu sa se mai repare ceva. Cercetarea arheologica din zilele noastre este in mare suferinta din aceasta cauza." Acolo, pe varful cetatii, intre gropile jefuitorilor de istorie, timpul o ia inapoi, cutremurat de atata nenoroc, subtiind prezentul pana la disparitie.

Cand Sarmisegetuza va incepe sa vorbeasca

Vladimir Brilinsky crede ca Sarmisegetuza e blestemata. Ca prea multe rele i se intampla de cand romanii au pus piciorul aici: zdrobita de cuceritori, jefuita de-a lungul timpului de cautatorii de aur, ignorata de autoritati, neglijata de arheologi, pangarita de

Aurora Petan

diverse secte de exaltati... Sprijinit in toiagul lui, asemenea unui Deceneu ce poarta povara a doua milenii de somn tulbure si de intunecate dureri, ghidul meu cade pe ganduri. Privindu-l, imi pare a fi sfetnicul de taina al unui ultim rege nestiut, care isi tot strange oastea, pentru a-i alunga pe dusmani. "Noi suntem dusmanii Sarmisegetuzei: ignoranta noastra, nepasarea noastra, interesele de tot felul." Il intreb, profanand momentul, de ce merge atat de des la cetate: ce-l atrage, ce il cheama? Nu stie. Inca n-a aflat. Si, probabil ca nu e nimic de aflat. Stie doar ca trebuie sa mearga acolo. Cu fiecare om pe care il duce la cetate, raul adunat acolo scade. Le transmite tuturor dragostea sa pentru Sarmisegetuza: unii o primesc, altii nu. Dar iubirea lui este atat de mare, incat, incet-incet, imprastie ceturile si dezleaga blestemele.
M-am reintors la Sarmisegetuza dupa o luna, odata cu prima ninsoare. Nimic nu mai era la fel. N-am putut tulbura Valea Alba din somnul ei de nea, ci am mers de data aceasta pe Valea Godeanului, apoi prin padurea ninsa, pieptis, pana in incinta sacra. Cararea din padure serpuia nestiuta pe sub omat, ratacindu-i pe profani. Dupa un urcus purificator, am iesit la marginea poienii cu zei, sub hora rotitoare a fulgilor. Totul era alb, precum linistea ingerilor. Sanctuarele disparusera sub valul neinceput de zapada. Doar stalpii marelui calendar tasneau intunecati, intruchipand o padure de cruci fara brate. Mi-am tinut suflarea de teama sa nu gonesc clipa. Nu pot sa cred ca Sarmisegetuza este blestemata. Blestemele nu pot atinge raiul. Si mai cred ca umbrele care se preling pe obrazul cetatii sunt date de o piedica trecatoare in calea luminii: ignoranta noastra. Despre Sarmisegetuza stim atat de putine, poate pentru ca inca nu suntem pregatiti sa aflam. Intr-o buna zi, ne vom trezi din adormire si vom intelege ca acesta este un loc unic in lume. Vom intelege cat de saraca e lumea de doua mii de ani incoace, de cand noi ne-am dat uitarii istoria. Abia atunci, Sarmisegetuza va incepe sa ne vorbeasca.

• Aurora Petan
  

Sursa

Gauri negre ale istoriei - Pestera de la Limanu

Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui deal, isi doarme somnul de milenii o lume straveche si plina de mister: Pestera de la Limanu. Intortocheata ca un labirint, cu sute de galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii primelor veacuri, care au cautat insingurarea sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii, oamenii au devastat pestera, dar aceasta poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o calauza

Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini dintre turistii ce se indreapta vara catre Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei este un pamant ce geme de istorie din toate veacurile. Aici s-au intalnit mai multe lumi, fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu durerile si frumusetile sale. De la vremea de aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile glorioase ale dacilor, la rafinata lume greceasca din coloniile de pe malul Marii Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni... Dobrogea este si un taram fabulos al pesterilor. Aici se afla minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la Basarabi. Si tot in Dobrogea se afla si pestera La Movile, pentru care americanii de la NASA au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe Marte. Iar la cativa kilometri de Movile, se afla pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile de munte, pline cu stalactite si stalagmite, pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase, dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au strans in ele mai multa istorie. Asa s-a intamplat si la Limanu.

Un loc de pierzanie

Toamna dobrogeana e ca o miere veche, parfumata si densa. Nu mai are limpezimea si voiosia verii, aerul e mai greoi, dar inca se mai simte putin din caldura lui august, amestecata cu miros sarat de alge si scoici.

Sateni din Limanu (Stana, Vasilica si Nicolae)

Pamanturile si pietrele galbene isi impletesc culoarea cu cea a nucilor ruginiti si a plopilor poleiti, peste noapte, cu aur. E duminica, e liniste, litoralul e pustiu, satele adormite. Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasa pe stanga statiunile aflate acum in "concediu de odihna". Inainte de a ajunge la destinatie treci peste lacul Mangalia. Dincolo de apa, de pe pod se vede un sat alungit pe coama unui deal. Este Limanu. Ici case noi, colorate, colo case mai marunte si turme de animale imprastiate pe pajiste. Dupa pod, se desprinde un drum la dreapta. Satul doarme. Un magar si cateva rate motate par sa fie singurii lui locuitori. Vreau sa ajung la pestera Limanu, dar nu exista nici un indicator. Intru pe una din ulite. Sat mare, cu multe case, cu garduri din piatra galbuie, aceeasi pe care o vazusem in burtile dealurilor. Vad oameni pe la porti. Tacuti, curiosi, asteapta ceva. In sat e nunta.
Ma duc la prima poarta si intreb de pestera. Doua femei si un barbat stau sprijiniti de un gard metalic, decorat cu flori albe si inimi verzi. In spate se vede o casa albastra, in stil dobrogean, cu cerdac, umbrita de bolti de vita de vie. "Da, pestera e aproape, dar nu stiu nimic despre ea". Chiar nimic? Nu, ce sa stie, cele doua femei n-au fost niciodata in pestera. Una din ele pare mai in putere, poarta un halat de casa albastru, un batic alb si ochelari cu lentile galbene. Imi spune ca batranii care mai stiau cate ceva au murit, ca nu mai e nimeni in sat care sa stie ce e cu pestera. Cealalta femeie, mai in varsta, e mai dornica de vorba si are in glas o adiere de mister. O cheama Stana. "Pestera asta e ramificata ca vinele pomului", zice. "Pe oriunde mergi, ajungi in acelasi loc. Toata-i la fel, nu stii unde esti, unde ai ajuns, te invarti dintr-un loc in celalalt si nu-i mai gasesti gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din sat nu se duce acolo." In pestera de la Limanu au pierit oameni. Au intrat ori sa se ascunda, ori din curiozitate, nu au stiut sa mai iasa si acolo le-au putrezit oasele. Ei, satenii, se feresc sa intre in ea. E ca un loc blestemat. In timp ce Stana vorbeste, Vasilica o dezaproba discret: "Nu se stie exact, astea-s doar basme". Sigur este ca pestera se intinde pe sub sat si pe sub ghiol, pentru ca in unele locuri picura apa din pereti si acolo, deasupra, trebuie sa fie ghiolul. Odata, unul din sateni a sapat o fantana si cand a ajuns mai adanc cu sapatul, au iesit din pamant lilieci.

Fantana din care au iesit lilieci

Asta inseamna ca fantana dadea cumva in pestera. Cine stie cat se intinde. Si-a intins coridoarele chiar si in beciurile unor sateni. Barbatul, care pana acum a tacut, aproba si intra si el in discutie. Il cheama Nicolae si are pe cap o sapca galbena pe care scrie "I love Radu". El a fost in pestera de mai multe ori. Tatal lui, "mosu", cunostea pestera cel mai bine. Dar nu mai traieste. El ii scotea pe cei rataciti, cunostea toate cotloanele. Odata s-au ratacit trei copii. Au intrat in pestera si nu s-au mai intors trei zile. S-a dus mosu dupa ei, sa-i scoata. Si-au ars copiii si hainele de pe ei ca sa faca lumina, dar n-au mai gasit drumul inapoi. Mosul i-a adus acasa, iar copiii au povestit ca, ratacind prin cotloanele pesterii, au auzit, la un moment dat, deasupra, batand "cloapetele": se aflau sub biserica! Altadata, o femeie statea si plangea in fata pesterii. Barbatul ei, Virgil, era in pestera de mai multe ceasuri si nu mai iesea. Au trimis satenii dupa "mosu". Acesta s-a afundat in pestera pipaind cu degetele tavanul. Stia pe unde trebuie sa o ia dupa forma pietrei. Il striga pe nume pe Virgil si se indrepta spre locul de unde venea raspunsul. Asa l-a scos afara. Omul zicea ca pestera il vrajise. A intrat cu o cutie de chibrituri, a aprins un bat, a facut cativa pasi, a mai aprins unul si inca unul. Voia sa vada ce urmeaza mai incolo, dupa cotitura, dupa pietrele din fata, ce-o mai fi la stanga, unde se vede o ferestruica in piatra, si tot asa, pana a terminat chibriturile si nu a mai gasit drumul de intoarcere. A ramas prins in mrejele pesterii, noroc ca nevasta-sa venise cu el si a cerut ajutor, altfel acolo ii ramaneau oasele. Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticuleaza des si povesteste cu mandrie despre "mosul" lui. El nu stie pestera cum o stia taica-sau, dar a umblat si el prin multe cotloane. "Cand eram mici, eram niste draci de copii. Cand intra in pestera cineva, marcandu-si drumul cu un ghem de sfoara, pe care il desfasura pe unde trecea, ca sa nu se rataceasca, noi luam capatul sforii si-l duceam de la intrare intr-un cotlon, ca sa nu mai gaseasca drumul." Rade, amintindu-si de nazdravaniile din copilarie, dar apoi devine dintr-o data serios. Imi povesteste cum a ajuns odata intr-o galerie gatuita tare si cum a trecut in alta camera, unde nu mai intrase nimeni de multa vreme. Din loc in loc, sub talpa piciorului suna a gol. In galeria cea neumblata a gasit o sfoara, ramasa de la cineva care ajunsese acolo, cine stie cand. "Cand am pus mana pe firul de sfoara s-a facut praf, asa de veche era." Mi-aduc aminte, fara sa vreau, de o scena din cartea "Calatorie spre centrul pamantului" si ma infior. Brusc, se porneste muzica. Se apropie alaiul de nunta si ulita se anima. Le multumesc celor trei. Vasilica da in continuare din cap, neincrezatoare. Stana si Nicolae regreta ca nu imi pot spune mai multe, ca nu mai traieste "mosu". Ar vrea sa le trimit fotografiile. Le cer adresa. "Sat Limanu", imi raspunde barbatul. "Strada?" "Pai fara strada". "Traian Vuia", intervine cu seriozitate stapana casei, care pana atunci tacuse. "Numarul?", intreb eu mai departe. "Nu stiu", zice Nicolae amuzat. Nu stie la ce numar sta. E drept, nu vad nici un numar pe nici o poarta. In sat toti se stiu dupa nume. "57", rapunde serioasa Vasilica, indepartandu-se de noi.
O iau in directia indicata de sateni. Pentru ei e simplu: tii cararea pe deal, pana vezi niste pietre mai mari, aproape de copacii care se vad in departare. Acolo e pestera. O iau spre o padurice de pini, pe marginea unei valcele adanci. De o parte este lacul linistit, cu malurile invelite in vegetatie de balta. De cealalta, valceaua, acoperita doar de ierburi sarace. Pamantul scrasneste sub talpi si nu pricep de ce.

Intrarea in pestera, decorata cu grafitti

Ma uit mai bine: ierburile sunt impestritate cu mii de cochilii marunte si albe. Cioburi de scoici. Pe masura ce ma apropii de padurea de pini, cochiliile se amesteca cu conuri de pin cazute, formand, impreuna cu ierburile, un covor ciudat si incomod. Versantul vaii e strabatut de doua manunchiuri de dare, sapate candva de ape. De departe, par a fi urmele lasate de o vrajitoare rea, care a zgariat peretele cu unghiile, incercand sa iasa din prapastia in care a aruncat-o Fat-Frumos. Ma uit dupa pietrele date ca reper de sateni, dar nu le vad. Cararea a disparut de mult. Ma indrept spre lac, unde terenul pare mai stancos. Ma invart, ma intorc, pestera nicaieri. Peisajul e uniform, iar eu caut in zadar intrarea in lumea de sub pamant. Ma intorc inapoi in sat si mai intreb o data. Mi se dau aceleasi repere, dar abia acum inteleg ca, de fapt, m-am plimbat tot timpul pe spinarea pesterii si ca intrarea este in panta, in valcea. Intre pietrele galbui, care ies din deal ca niste oase de mamut, se vede o poarta mica, metalica, tintuita intr-un zid de beton. Pe poarta e pictat cu vopsea rosie un craniu si doua oase incrucisate. In diagonala, cineva a scris cu alb: "A iubi este cel mai frumos lucru". Mai sus, un numar de telefon mobil, pentru cei care vor sa viziteze pestera. Alaturi, pe perete, scris tot cu rosu: "Pestera Muierii". Mazgalelile de pe zid si de pe poarta prevesteau ce aveam sa vad in pestera.

Calatorie sub pamant

Catalin Vilau are 18 ani si de doi ani este calauza la pestera Limanu.

Ghidul Catalin Vilau zis Nae

Acum doi ani a lucrat ca voluntar la curatarea pesterii si la inchiderea ei, sub indrumarea profesorului de geografie din sat. La initiativa Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice, au scos zeci de saci cu gunoaie din pestera, au curatat, au turnat beton, au pus poarta si un panou. Atunci profesorul i-a incredintat cheia. Catalin, zis Nae, e un tanar linistit si placut la infatisare. E atent, tacticos, constient de importanta misiunii sale. Mai intai curata incet treptele si intrarea, apoi descuie poarta si imi ofera o lanterna. Il intreb unde e panoul cu informatii despre pestera. "L-au furat satenii si l-au dus la fier vechi", imi raspunde. "Daca punem panou de lemn, il fura pentru foc." Stiu ca pestera are o lungime de aproape patru kilometri, la care se mai adauga alti kilometri de galerii ramificate, intortocheate, asa ca ii cer sa ma duca doar in locurile pe care le considera mai interesante. Baiatul imi arata o harta a pesterii care seamana la prima vedere cu planul unui oras imens, organizat in trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii. Galeriile reprezentate in plan par stradute intortocheate, intretaiate, comunicand unele cu altele sau infundandu-se brusc in cate un colt de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa parcurgi toata pestera.
Din intrarea spatioasa, unde poti sta in picioare, se intra intr-o sala larga, apoi nu mai stii unde esti. Imi amintesc de vorbele Stanei. Mergi ba cocosat, ba pe vine, ba la stanga, ba la dreapta, iar piatra galbuie e la fel peste tot. Nu gasesc nici un reper, in afara unor sageti rosii, din loc in loc, care nu stiu incotro trimit. Peretii sunt plini de funingine si mazgaleli, aproape nu vad colt de piatra fara scrijelituri. Rodica, Mihai, Raquel, Duti, Grasu... Ici si colo cate un chip hidos ranjeste catre mine de pe pereti. Am sentimentul ca am coborat intr-o lume a umbrelor, care ma urmaresc la fiecare pas, latindu-se slute pe pereti: Doru, Mariana, Nicu... Nae aproape alearga, fara sa stea deloc pe ganduri, de parca ar fi pe ulitele satului. Cunoaste pestera ca pe buzunarul lui. E intuneric de smoala, dar in lumina palida a lanternelor, pestera parca e din ce in ce mai aglomerata de umbrele celor ce si-au lasat numele acolo. Nu se aude decat zgomotul pasilor nostri. Inainte de a se pune poarta, mai intrau animale salbatice in pestera.

La patura, posibile altare dacice

O vulpe isi facuse cuibul aici intr-un an. Dar acum e pustiu, liliecii sunt singurii stapani, ei si jivinele marunte. Ne strecuram alert pe strazile inguste ale orasului subpamantean. Intr-un loc se vede cate o fereastra, parca sapata de mana omului, ce da intr-o incapere retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa intrupeze fiinte din alta lume. Intr-un perete se vede o firida, in care fumega candva un opait. Miroase a piatra veche, miroase a milioane de ani. Nu e mai frig decat afara. Ajungem "la lilieci". Pe jos e un covor moale, de guano. Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a inserat deja, iar zburatoarele ies afara prin spatii special lasate pentru ei. "Sunt specii protejate", imi spune Nae. Apoi mergem "la paturi". Iesim din galeriile stramte, prin care am mers aproape in genunchi, si patrundem in niste sali largi, cu peretii drepti, regulati. Aici se vede clar mana omului. Daca te uiti mai atent, se vad si urmele lasate de uneltele cu care s-a sapat in calcarul moale. Din sala cea mare se adancesc doua incaperi mai mici, patrulatere, in fundul carora se vede ceea ce Nae numea "paturi": niste pietre fasonate, alungite, asemenea unor banchete. Umbrele continua sa ma urmareasca de pe pereti: Radu, Bita, Ramona... Apoi mergem "la oase". Pestera este aproape perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are "etaje". Ajungem intr-o galerie plina de oase maronii, de animale. In pereti se zaresc mai multe firide dreptunghiulare, sapate de mana omului, in care sunt asezate oase, ca intr-un relicvariu. Imaginea e lugubra, te trec fiori. Nae nu stie cine le-a aranjat asa. In urma mea, se latesc pe pereti Valy, Alin, Pindaru, Ilie... Orasul de sub pamant e aglomerat. Nu gasesti perete care sa nu contina un nume. "Pana unde ajunge pestera?" "Pana la marginea satului", imi raspunde tanarul, cu o oarece ezitare. "Dar unii zic ca ajunge in Bulgaria. Nu stiu daca e asa. Nu e mult pana in Bulgaria. In sat se zice ca unii au reusit sa ajunga in Bulgaria, dupa cateva zile de mers prin pestera, dar ca iesirea de acolo este astupata. Nu mai traiesc batranii care au trecut la bulgari." Ne intoarcem spre iesire, dupa un drum ametitor prin maruntaiele pamantului. Ies la lumina cu sentimentul ca am facut o calatorie in lumea de dincolo. O lume tulbure, nedeslusita, populata de nume si umbre.

Keiris, ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi ani, de arheologia pesterilor. In anii '70 a facut cercetari si la Limanu. "Cei de la Muzeul din Constanta radeau de mine cand le spuneam ca vreau sa ma duc la Limanu." A gasit ceramica, si greceasca si romana, dar cea mai multa este dacica si seamana mult cu cea de la Chitila, unde sapa acum. A gasit desene rupestre, tot din vremea dacilor, cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe piese de la Chitila. Dar a gasit desenate si cruci la Limanu - simple si rasturnate - din perioada primilor crestini, poate daci crestinati de timpuriu, poate crestini refugiati in vremea persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona, scrise cu caractere chirilice, trimit spre secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu poti face arheologie cu lanterna. Pestera ar trebui electrificata, cel putin in primul din cele trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu mai exista, au fost acoperite de mazgalituri moderne. Intreaga pestera este vandalizata, acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor inconstienti.
In traditia locala, pestera se numeste "La Icoane" sau "Pestera de la balta". "Ce icoane erau acolo?", intreb nedumerita. "Aaa - se lumineaza profesorul dintr-o data - icoana inseamna in limba veche "chip", "imagine". Nu e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau niste chipuri din piatra, chiar la intrare. Bolovanii de la intrare au fost sculptati, cand am facut eu cercetari se vedeau clar trasaturile umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt rasturnati, nu cred ca se mai vede ceva. Deci erau niste capete de piatra care vegheau la intrarea in pestera. De aceea satenii au numit pestera "La Icoane". Figurile astea au fost facute probabil demult, in vremea dacilor, poate ca un semn de recunoastere pentru locul prin care se intra sub pamant, ori cine stie din ce alte motive." Il intreb de "paturi". "Ce paturi?", ma intreaba razand. "Acelea nu sunt paturi, sunt altare. Altare dacice, folosite mai apoi si de crestinii primelor veacuri."

Osuar

Il intreb ce cautau dacii in pestera de la Limanu. Si imi spune o poveste trista, adevarata, ajunsa pana la noi datorita istoricului grec Dio Cassius.
Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi mai mici, conduse de printisori. In Dobrogea existau trei astfel de printisori, care nu traiau tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx, si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le daduse si el o mana de ajutor cand au avut nevoie. Fortareata in care se refugiase printul dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar fratele lui a fost luat prizonier. Populatia s-a refugiat intr-o pestera mare, din apropiere, numita Keiris. Oamenii au luat cu ei si vitele si alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile "intortocheate si greu de gasit" - cum le numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au infrant pe cei din pestera prin infometare. Vasile Parvan a incercat sa dea de urma acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.

Oase incastrate in peretii pesterii

Profesorul Boroneant este convins ca pestera de la Limanu este pestera Keiris, caci prea multe se potrivesc. Pestera avea mai multe intrari, unele sapate dinspre interior spre exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte, dar romanii au gasit toate iesirile. Unele galerii au fost prelucrate de oameni si folosite pentru adapost, ori chiar ca altare sau morminte. Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de piatra. Exista si incaperi care au fost zidite. Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca adapost in vremea dacilor. In plus, pestera este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu stravechea Keiris. Din pacate, nu se pot face cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai elementare conditii de lucru.
Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din zona ultimul refugiu, ultima speranta. Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran de la Keiris se intind astazi apele ghiolului si casele din sat. Keiris doarme, ca o imensa radacina de copac adanc infipta in pamant, imbratisand din strafunduri dealul, lacul si satul. In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu cruzime lipsa de respect fata de trecut. Pentru cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. "A iubi este cel mai frumos lucru."

Fotografii de Marian Coman

• Aurora Petan

Sursa

In cautarea zidului ascuns - A. Petan

Inca un articol si o descoperire din partea doamnei Aurora Petan. Articolul este mai vechi, mi`a scapat din vedere, dar niciodata nu e prea tarziu pentru ceva frumos.


Daca imparatul Traian nu a putut sa-i dezlipeasca pe daci de munti, a reusit societatea de azi. Ultimii urmasi ai dacilor si-au parasit pentru totdeauna casele, si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si coboara, invinsi, din muntii lor

In cautarea zidului ascuns
In Muntii Orastiei, nu departe de cetatea Piatra Rosie, deasupra satului Cioclovina, porneste un zid urias, lung de 2,5 kilometri, construit de dacii lui Decebal pe creasta unui munte, pentru a inchide accesul dusmanilor spre capitala lor. Cartile spun ca localnicii il numesc Troianul. Perpendicular pe acest zid se mai afla alte peste 30 de ziduri si cateva bastioane, formand un pieptene gigantic. Inaltimea zidului era de cativa metri. Astazi, zidul e doborat si zace ascuns in padure, sub covor de frunze de fagi. Putini localnici stiu de existenta lui. Nu e inclus in nici un traseu turistic, iar cercetatorii nu pomenesc aproape niciodata de el. Am pornit in cautarea lui si a cetatii de la Piatra Rosie, intr-o zi de toamna tarzie.
*
E ora sapte dimineata.

Drumul pe Valea Luncanilor

Drumul spre Luncani se desface din Calan. Pana la Bosorod e asfalt, apoi mergi numai pe spinarea colbuita a pamantului. Valea Luncanilor unduieste printre palcuri de brazi intunecati care strapung ruginiul fagilor. Trei copii cu caciulite colorate merg veseli pe drum: mai e mult pana la scoala. Primul satean pe care il intalnesc sta pe o banca de lemn, pe marginea apei. Banca se sprijina intr-o parte pe un picior de lemn, in cealalta pe trunchiul unui copac. Sateanul sta cu picioarele incrucisate si manile in buzunare si tine langa el o nuia si o secure. Il intreb de Troian. N-a auzit. N-a auzit de nici un zid. De trunchiul copacului e agatata o cana galbena de metal. Aerul diminetii e limpede si taios, soarele de toamna e palid. Nori grosi se strang in preajma lui. Drumul se misca inainte, ca o vietate obosita ce-si taraste trupul prin praf. Nici tipenie de om. Dupa cale lunga de mers, coteste brusc spre dreapta si urca cu iuteala. La cotitura isi fac veacul patru-cinci case marunte, pazite de o haita de caini. O femeie tanara si slaba imi iese in intampinare. O intreb de ce sat tin casele astea. "De Cioclovina", spune femeia. "Dar Troianul pe unde vine?" Nu a auzit. "Dar batranii din sat?" Nu crede sa stie cineva de Troian, ca ar fi auzit si ea. Nu stie de nici un zid mare care sa treaca pe deasupra satului si a pesterii. Cainii hamaie agitati. Urc panta abrupta ce duce la pestera Cioclovina. In drum, dau de un cioban tanar ce pazeste o turma de oi, toate albe, numai una neagra, cu coada pe jumatate alba. Sta sprijinit in toiag si are pe umar o desaga din lana colorata. Nu, nu a auzit de Troian, nu stie de nici un zid, de nici o cetate dacica. Norii se ingroasa tot mai tare. Soarele mi-a intors spatele. Incepe sa ploua. In luminisul marunt din preajma pesterii sta lungita o masa de lemn cu banci si cu acoperis. Ma adapostesc de ploaie. Stiu din carti ca zidul incepe undeva deasupra satului si deasupra pesterii, deci ar trebui sa urmez cararea lata care iese din luminis si urca spre stanga, prin padure. Dar ploua incet, muntii sunt imbracati in ceturi si, fapt ciudat, nimeni nu stie unde e Troianul. Ma gandesc ca poate e un semn ca trebuie sa ma intorc. Poate nu a venit vremea. Dar daca e o incercare? Daca Zamolxe din inalturi imi pune la incercare credinta si vointa? Poate ca in astfel de locuri ferite si anevoioase nu ajung decat cei care vor cu adevarat.
Imi pun pelerina si pornesc neabatuta la drum. Ploua cu ceata, dar ploaia e moale si marunta, mai mult mangaiere decat sfichiuiala, mai mult lacrimare decat burnita. Desi e dimineata, e o lumina de dupa-amiaza, eterna, din afara timpului. Tin cararea prin padure, sus, tot mai sus, pana ajung intr-o poiana intinsa. E prea multa frumusete, prea mult dans de culori tomnatice... Codrii aburiti de ploi imbratiseaza din toate partile poiana. Nu e frig, nu bate vantul, nu simt ploaia. Mai mult o aud si imi pare ca din inalturi, un zeu plange infundat, cu capul in palme si nu-i inteleg tristetea si tanguiala.

Vremea cand radea pamantul

Strabat zaristea sub ploaia marunta. Cativa meri scuturati, cu scoarta innegrita si ramurile strambe, inchipuiesc un dans nebunesc in ploaie. Trei cai cu spinarile ude pasc slobozi intre pomi. Cararea se pierde in iarba jilava si nu mai stiu incotro sa o apuc.

Poiana

La capatul poienii se zareste o pata intunecata intre ceturi: o casa. Ma indrept intr-acolo. In gradina casei, doi barbati scot cartofi din pamant, cu mainile pline de noroi. Cel mai in varsta lasa din palma doi cartofi naclaiti si vine la gard. Il cheama Roman Miclaus. E localnic. Casa e-a lui. Si pamantul. Mult pamant, pamantul mosilor si stramosilor lui, dar el n-a mai putut sta acolo, in munti. A coborat in vale. Casa e parasita acum. Doar pentru pamant mai vine, cand e nevoie, sa-l munceasca. E necaz mare, ca nu mai castigi mare lucru, nici pe vite, nici pe roade. Vocea barbatului se inmoaie. Timpurile-s rele pentru taranii din satele de la munte. Si-a lasat casa, pamantul nu mai rodeste ca altadata, statul nu-i ajuta cu nimic. Au ajuns de n-au din ce trai. Ba si mai rau, de cand s-a facut rezervatie naturala in munte, nu mai poate lua nici un vreasc din padurea care a fost intotdeauna a lor si pe care au ingrijit-o ca pe ochii din cap. Pe ei nu i-a intrebat nimeni cand s-a facut rezervatia. Nu i-a despagubit nimeni cu nimic. Vorbeste cu naduf si gesticuleaza cu palmele murdare si muncite. Are peste 70 de ani, dar arata mult mai tanar. Ploua fara incetare, iar eu il intreb de daci si de zidul Troian. Nici el nu a auzit de Troian, dar imi arata cu mana spre cel mai inalt varf de munte, inspre apus: Varful lui Traian. Acolo s-au batut dacii cu romanii. Acolo si-au facut dacii un zid mare, din pietre albe. Erau viteji tare dacii. Si destepti. Imi spune sa ma intorc din drum, in poiana, sa tin cararea, sa urc pe coama muntelui din fata, apoi imi arata cu mana saua dintre doua culmi.

Roman Miclaus

Acolo e alta poiana. Dupa ce o strabat, o sa dau de un drum care duce la Varful lui Traian. Si acolo o sa vad ziduri vechi, de piatra. Nu stie daca ala e Troianul, dar acolo sigur s-au batut dacii cu romanii. Ii multumesc si plec. Fac drumul inapoi, spre capatul poienii, cautand cararea ce duce in munte. O femeie trece alene prin ploaie, tinand de capastru doi cai, unul alb, unul negru, incarcati cu desagi. Imi raspunde la salut, schimbam cateva vorbe de parca ne-am cunoaste de cand lumea, apoi imi zice, ca trezita dintr-un vis: "E saracie mare, mama, nu mai e ca pe vremuri, cand era atata rod, ca radea pamantul". Si pleaca mai departe, ca si cum si-ar fi spus replica pe scena si rolul ei s-a incheiat. Ma mir din nou cat de frumos si simplu vorbesc taranii. Fara inflorituri. Au un firesc in vorbire pe care noi, ceilalti, l-am pierdut, asa cum un copil isi pierde inocenta. Ceea ce pentru noi este figura de stil pentru un om al pamantului este lucru curat, firesc: cand e recolta buna, pamantul rade. Rade de-adevaratelea. Iar acum...
Cararea mea tot nu se vede in iarba. Ma uit spre munte si zaresc, intre sirurile de brazi, un fagas. Pe acolo trebuie sa fie suisul. Incep sa urc. Cerul plange, pamantul plange.

Locul unde timpul curge inapoi

Nu ma bate gandul nici o clipa sa ma intorc. Nu mi-e frig, nu mi-e cald, nu simt oboseala. Ma afund in noroi pana la glezne, intr-un urcus din ce in ce mai abrupt, printre brazii napaditi de licheni. Ma agat de pietre si de radacini. Ma agat de stropii de ploaie, care parca ma iau pe aripile lor si ma urca in poiana. De sus, din luminis, lumea se vede altfel. Agitatia de zi cu zi, ambitiile, fricile marunte si grijile devin ridicole. Stancile indepartate ale Cioclovinei sunt invaluite in ceata. Aici totul e desavarsit: e liniste, e rai. De pe saua muntelui, restul lumii pare o prapastie uriasa, din care tocmai am scapat.

Drum dacic in cetatea Piatra Rosie

Strabat poiana cautand, din nou, cararea. O gasesc repede si merg inainte. Tufe nesfarsite de merisor... Bob cu bob, picurii de ploaie curg pe fructele lor purpurii. Inaintez prin saua muntelui, lasand crestele in stanga si in dreapta. Tin drumeagul inainte, in cautarea zidului ascuns.
Nu stiu cat e ceasul. Lumina e aceeasi ca si de dimineata, cerul e acelasi, ploaia e aceeasi. Un asemenea loc nu poate sta sub vremi, nu poate exista decat in afara timpului. Cararea ma fura tot mai mult, merg vreme multa, fara sa dau de Troian si imi pare, de la un timp, ca nu e drumul cel bun. Dar nu am pe cine intreba. Deodata, mi se pare ca aud un tipat, ca un fel de chemare. Grabesc pasul si in fata mea se deschide o vale adanca, ireala, neteda ca un fund de iaz. O apa strabate valea si se scurge, rupand pamanturile, intr-o pestera. E Ponoriciul. Trei gospodarii dorm in ploaie, ca niste casute de jucarie, inconjurate de gradini si fanete. Stau in fata unui tablou neclintit, parca agatat pe peretele nesfarsit al cerului de toamna. Se aude din nou tipatul. Ma uit in directia din care vine si vad, desprinzandu-se din ceturi, o umbra galbuie. E o femeie ce pazeste cativa porci. Ma intreaba strigand, de la mare departare, unde am pornit pe vremea asta? Ma duc spre ea si o intreb de Troian. N-a auzit. Nici de varful lui Traian. Nici de daci. Nici de ziduri. Ea pazeste porcii. Ponoriciul e parasit. Oamenii si-au lasat casele, gospodariile, si au coborat la vale, in satul Pui. Aici nu se mai poate trai, e prea greu. Cativa porci rozalii cu pete negre forfotesc in preajma ei. Porcareasa e o femeie intre doua varste.

Marioara de la Ponorici

Peste imbracamintea neagra poarta doua pelerine, una galbena si una transparenta. Sta acolo, in pustietatea aceea dumnezeiasca si pazeste porcii, in ploaie. Ma intreaba daca stiu cat e ceasul. "Ciudata intrebare", imi spun. Ma uit la ceasul de pe telefonul mobil: e unu si jumatate. Femeia scoate cu incetineala, dintr-un buzunar, de sub pelerine, o punga invechita, mototolita, iar din punga scoate un ceasornic vechi, de masa, din metal si plastic rosiatic, decolorat. Cu gesturi alene, muta limbile ceasului si invarte cheia, intrebandu-ma absenta: "Cat ai zis? Jumate la doi?". Apoi ceasornicul dispare inapoi in punga sifonata si in buzunarul hainei, sub cele doua pelerine. Aici timpul, cand nu sta pe loc, curge inapoi. De la ora doua spre ora unu. De la clipa de fata spre inceputuri, spre izvoare. Inapoi, la vremurile in care cerul si pamantul si oamenii radeau. Ne luam ramas bun. O vad disparand, umbra galbuie, spre padure, vorbind cu porcii ei. Dupa ce ma indepartez, mi-aduc aminte ca am uitat sa o intreb cum o cheama. O strig de departe, prin panza subtire de apa ce leaga aerul: "Cum va zice?" "Marioara!" "Marioara si mai cum?", strig eu fara sa-mi aud ecoul. "Marioara de la Ponorici...", mai aud, inainte ca femeia sa dispara cu totul in trupul de ceata al vaii.

Promisiunea lui Zamolxe

Dau ocol vaii, cautand un reper, ceva care sa-mi spuna incotro sa o iau. Zidul ascuns trebuie sa fie pe o creasta de munte, iar eu sunt intre creste. Prin dreapta vaii se face un drum taiat in stanca, unde candva a fost cale ferata industriala. Taranul cu cartofii mi-a povestit de drumul acesta care duce peste munte, in satul Pui. O iau pe acolo si mai zaresc cateva adaposturi sezoniere paraginite.

Zidul ascuns

Cateva oi pasc nestingherite, in ploaie. Mai sus, in padure, se aud talangi. Urc intr-acolo, ca sa vorbesc cu ciobanul. Il gasesc stand neabatut in ploaie, cu mioarele lui. Intr-o mana are un toiag, in cealalta o umbrela. Nu a auzit de Troian. Nici de ziduri dacice. Nici de Varful lui Traian. Imi aduc aminte de Albii, un nume scris pe singura harta pe care vazusem indicat Troianul. Albii figura in apropiere de Troian. Ma gandesc ca poate e chiar o alta denumire a Troianului. Ciobanul se lumineaza. Pai daca am venit dinspre Cioclovina, am venit pe Albii! Trebuia sa intreb de la inceput de Albii, toata lumea stie de ele. Dar Troian?
Ploaia se inteteste, dusmanoasa. Cerul e intunecat, dar linistit. Nu tuna, nu fulgera, nu bate vantul, nu e frig. Soarele s-a retras in alta lume, poate in lumea cealalta, sa incalzeasca sufletele dacilor plecati. Ma intorc pe drumul pe care am venit si ajung la drumeagul ce se desprindea spre stanga si care urca paralel cu Albii. Ma intreb ce-o fi cu numele asta, "Albii". Suna destul de ciudat. O fi de la "albie de rau", sau de la "cei albi"? Or fi niste zei albi, sau niste batrani cu pletele ninse, pe care timpul i-a preschimbat in stane de piatra? Drumeagul care ma chemase de la bun inceput, dar nu voisem sa-i dau ascultare, urca grabit prin padure, disparand sub covorul de frunze de fag. Sunt din nou fara carare si nu stiu incotro sa o apuc. Dar iata ca ploaia se rareste pe nesimtite. E deja tarziu si ar trebui sa ma indrept spre vale, ca sa nu ma prinda noaptea in munti. Ma uit imprejur: numai fagi. Ii cer un semn lui Zamolxe, care m-a adus pana aici. In fata mea, copacii urca pieptis o panta abrupta. In varf, printre fagi, se vede cerul, semn ca acolo e creasta. Ma opintesc prin covorul gros de frunze si noroi si urc pana pe creasta. Au trecut deja opt ore de cand am pornit la drum, asta e ultima incercare, ultima ispita, apoi trebuie sa cobor in vale. Urc tot mai repede, aproape gonind, cu pasi mari si sufletul strans. Am ajuns pe creasta. Si de o parte si de alta, pamantul alearga la vale abrupt, cu fagi cu tot. Ajung intr-o mica surpatura, intre pomi. La stanga si la dreapta o carare lata porneste brusc, printre copaci. Pentru prima data de cand am pornit la drum, ploaia s-a oprit. Ceata se rostogoleste in valatuci desenati limpede: rotocoale albe, ca scapate din mana cofetarului ce tese vata de zahar. In cateva clipe, aerul se curata si privelistea se limpezeste.

Piatra Rosie

De o parte si de alta a cararii, trunchiurile ude ale fagilor, innegrite, drepte, paralele, par o armata de tineri voinici gata pentru ultima batalie. Merg mai departe, cu senzatia ca ceva nu se potriveste la acest peisaj. Sunt pe un drumeag suspendat pe creasta. Ce fel de carare e asta? Si, dintr-o data, ma luminez: sunt pe zidul ascuns al dacilor. Nu mai ploua. Zidul e acoperit de frunze, dar uneori se vede piatra. Calupuri mari, din piatra alba, tocita. Am ajuns pe Troianul. Sunt pe capatul lui de deasupra satului Cioclovina. Pe masura ce inaintez, zidul creste in inaltime, ajungand la doi metri. As vrea sa strabat cei doi kilometri si jumatate mergand pe zid, sa vad cum dacii au zidit muntii, sa vad cum au legat crestele intre ele, dar timpul nu ma lasa. Vine seara. Totusi, dorinta mi-a fost implinita si am ajuns unde-am vrut. La zid. Zamolxe mi-a implinit dorinta. In tara dacilor e toamna tarzie. Dar cerul nu mai plange. Ma gandesc ca asta e un semn, o promisiune din partea marelui zeu, ca va veni, intr-o buna zi, si primavara.

Vremea dacilor

E dimineata. Soarele s-a intors din lumea de dincolo. O iau din nou la drum, spre cetatea Piatra Rosie, aflata la mica distanta de zidul ascuns. Acum, Valea Luncanilor mi se pare atat de familiara, de parca as fi trait acolo nu o viata, ci mai multe. Piatra Rosie se inalta singuratica, in stanga drumului. E o stanca semeata si este, intr-adevar, rosie. Unii spun ca de la oxizii de fier care coloreaza pamantul si pietrele in tot tinutul. Altii, ca e sangele pamantului: atat de mult au suferit dacii cand romanii le-au luat tara. O sageata rosie si un triunghi rosu te trimit inselator inainte, pe vale. Nici un indicator spre stanga, spre piatra insangerata. Nici un semn catre un monument intrat in patrimoniul mondial sub egida UNESCO. O iau la stanga si urc pe pietrele alunecoase in graba, cu neliniste. Mi-e dor sa vad cetatea de la Piatra Rosie, desi nu am vazut-o niciodata pana acum. Poate am vazut-o in vreun vis. Poate mi-am inchipuit-o prea mult. Inainte de poarta cetatii, treci prin curtea unei case. Ma gandesc ca trebuie sa fie tare ciudat ca drumul spre cetate sa treaca prin curtea ta. Casa e parasita. Cusca cainelui e goala, gradina e napadita de buruieni, gardul prabusit in cateva locuri. In livada, sub un par, se vede o fantana. In departare se zareste o alta fata a Varfului lui Traian. Cum iesi din curtea parasita, intri in cetate. Urcusul este dureros. Pietre verzi, imbracate in muschi des, impanzesc padurea de fagi crescuta peste obrazul cetatii. Marele drum pavat, care se mai vede si acum, urca pieptis pana pe platou. Acolo sunt stapani doar mistretii si uitarea. Zidurile au disparut demult, sub haina groasa a ierburilor. Scaieti, buruieni de tot neamul, apa baltind ici si colo si pamant scurmat de fiarele padurii, asta e tot ce se mai poate vedea la Piatra Rosie.

Femeia cu caii

Acolo, candva demult, in vremea cand pamanturile dansau in hora cu cerurile, a fost cuibul de vulturi al dacilor. O cetate mandra, zidita pe varf de munte, inconjurata din toate partile de prapastii. Iar cand a venit jalea si prapadul, nu a mai ramas piatra peste piatra in calea furiei romanilor. Oamenii locului au inrosit si cerul si pamantul cu sangele lor. Unii si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe umeri si au plecat, nadajduind sa se intoarca intr-o zi, daca vremurile vor fi mai bune. Altii au ramas cu radacinile adanc infipte in pamantul lor rosu. Au ramas sa-si creasca animalele, sa-si cultive pamanturile, sa-si ingrijeasca padurile. Clipele au trecut repede, s-au transformat in veacuri, iar cei ce locuiesc in Valea Luncanilor se stiu acolo dintotdeauna. Acolo au vietuit mosii si stramosii lor si nu-si amintesc sa fi venit de undeva, de prin alte parti.
Ultimul locuitor al casei de pe Piatra Rosie a plecat la munca in Spania, impreuna cu nevasta. Pe cei doi copii i-a lasat in grija unei batrane, intr-un sat departe de Luncani. Bunicii si strabunicii lui au trait dintotdeauna la Piatra Rosie. Pamanturile alea sunt ale lor. Cetatea este tot pe pamanturile lor. Intr-un fel, cetatea este chiar la ei in curte. Toti cei din neamul lui s-au nascut si au crescut cu cetatea in curte. Omul a stat la Piatra Rosie pana i-au crescut pruncii si nu a avut unde sa-i dea la scoala. In Luncani este scoala doar pentru clasele I-IV. Dar si pana acolo e destul de departe. Cand au crescut cei mici, au plecat cu totii la vale. Mai urca la casa de la cetate doar din cand in cand. Acolo viata e prea grea. Statul nu-i ajuta, laptele si roadele se vand la pret de nimic, vitele nu mai au valoare. Daca nu mai tii vite, la ce sa mai ai fanete? S-a mai facut si rezervatie peste pamanturile lor, fara sa-i intrebe nimeni, fara sa primeasca despagubiri.
Vorbesc cu satenii din Luncani, despre casele parasite din munti. "Da, da", spun ei, "multi oameni si-au lasat gospodariile si-au coborat in vale. Tinerii pleaca mai toti, ori la oras, ori in strainatate, la munca. Tinutul se pustieste."
*
In tara dacilor e toamna tarzie si se pregateste sa vina iarna. Ploua iar, de parca Zamolxe plange infundat, cu capul in palme. Ii inteleg tristetea si tanguiala. Sunt la capatul unui drum printre case parasite, printre pamanturi pustiite, printre oameni uitati de lume. A trecut vremea cand dacii zideau coamele muntilor si le inlantuiau crestele. A trecut vremea lor. Plec din Valea Luncanilor cu sentimentul ca-mi parasesc casa, trecutul si istoria. Stropii de ploaie mi se preling pe fata si nu stiu ale cui lacrimi sunt: ale cerului, ale zeului sau ale mele. In drum spre casa, ploaia se preschimba in ninsoare. Ne asteapta o iarna lunga si grea, ne asteapta uitarea. Ne mai ramane doar speranta ca, intr-o buna zi, va veni si aici primavara. De n-ar veni prea tarziu...

Fotografii de Marian Coman

• Aurora Petan

Sursa


E trist sa privesti in trecutul stramosilor, asa putin cat il cunoastem, si sa vezi ce se intampla cu locurile in care prosperitatea era la ea acasa, unde oamenii si`au dat viata pentru acele petece de pamant astazi uitate de lume..ajung sa cred ca sufletele dacilor isi imping urmasii din acele locuri, nemai fiind vrednici de maretia locurilor..e trist..

Clasic Cartoons!!

Cum necum, mergand in deriva pe net, am gasit un site care tine mai multe posturi TV, printre care si urmatorul post de desene animate, clasice..Din pacate nu are link pt embed, sau nu am vazut eu.

Enjoy!

La masat!..cum stiti voi

Hai ca am inchis si poll-ul cu masajul.

rezultatele au fost surprinzator favorabile..din cei aproximativ 30 de oameni care ma citesc 8 au fost categoric pro, 7 intrigati de idee, 3 abtineri si un vot contra..persupun ca cine a votat contra nu a simtit un masaj asa cum trebuie sau poate nici nevoia....deci, rezultate pozitive..

Acum, puneti mana pe piele si invatati!! practica`i mama invataturii. va astept la un test de competenta..inainte trimiteti o poza sa va trec si prin preselectie:)))))

Wackhead

Desi pe unii dintre voi v`ama saltat cu un mail cu respctivii, e prea tare sa nu postez..

Un farsor, dar cu mai multa clasa decat ce avem noi pe la radio/tv...
cateva sugestii


1. Agentie de modeling

2. The Echo Phone!


3. Trezireaaaa!!


4. British airways

Cand esti blonda arati lumii

Din pacate..asa e. Ieri seara, pe la 11 noaptea asteptam cu ardoare 41 la Crangasi. apar in statie si 2 paras..blonde, una cu un trandafir in mana..stimabilele ori erau ametite de alcool, ori de ceva pastile, ori erau pur si simplu blonde..alegeti voi:)

Si cum stateam si asteptam, une din blonde incepe si isi flutura trandafirul catre masini, aleatoriu. Evident, a dat si peste cocalarul supra excitat care in momentul in care a zarit respectivele creaturi blonde(da, erau si naspa) a scos capul pe geamul din spate si intr`o incercare disperata de a articula ceva i`a iesit un urlet de maimuta. Femela simtindu`se lezata, a vrut sa ii taie macaroana cu o replica, dar i s`a impleticit sarmana limba in gurita ei tocita si in schimb i`a mancat macaroana , replicand " Sa ma futi in gura de nenorocit"..

Sa ii uram..pofta mare..