Dupa multa vreme simt dorinta si placerea de a scrie ceva pe blog si asta in mare parte se datoreaza unor aproximativ 10 secunde ce au venit la sfarsit de seara, inainte de "noapte buna" si "sper sa ne vedem mai des"...au fost cateva propozitii care m-au facut sa imi readuc aminte de ce acum multi ani am scris pe o hartie albastra "..ever and ever kiddo", sau de ce legatura dintre noi tine de....9-10 anisori.
De ce spun asta? pentru ca de vreme buna nu stiam ce am pierdut si, pe cat de evidenta ar parea, e un lucru pe care nu multi si-l observa pierdut... sau ratacit. Pentru asta iti multumesc.
In ultima vreme ma tot amageam cu fel de fel de scuze, suficient de plauzibile pentru autocritica impusa, dar toate argumentele logice se pierd atunci cand e vorba de asta.
Si acum ca sa fac un pic de lumina pentru eventualii cititori
in 5 ani de trait in Bucuresti un lucru esential - din punct de vedere personal - care ma distingea de ceilalti muritori din capitala era expresia libera, zambitoare si primitoare pe care o aveam atunci cand gandurile imi fugeau in departari si muschii fetei ramaneau fara control constient, cum ar spune unii cand iti relaxezi muschii fetei...Pe unde mergeam metrou, autobuze, orice mijloc de transport vedeam buze cu colturile orientate in jos, sau in cel mai bun caz drepte...fete triste sau cel mult inerte, lipsite de lumina, de speranta...
(Ca fapt divers , incercati sa va surprindeti in momente in care gandul rataceste si vedeti mimica fetei voastre atunci cand e relaxata..aia este starea reprezentativa sau nivelul starii tale de spirit/ starea emotionala din acea perioada. Poate ca veti cauta sa gasiti argumente prin care sa va scuzati sau sa combateti ce am spus, dar nu pe mine trebuie sa ma convingeti..fiecare are datoria sa fie cinstit cu el insusi. Eu unul m-am simtit oarecum tradat de ratiune, in sensul ca ratiunea a preferat sa ignore problema decat sa o infrunte)
Acum am vazut prin ce trebuie sa trec ca sa ajung si eu o mutra obosita si inerta..nu, nu inerta, mult prea serioasa si prea transanta, unde sensibilitatea pentru problemelor altora se regasea cu mare greutate. Partea buna e ca acum stiu ca voi trece cu mai mare usurinta peste situatii de genul pe viitor.
Am uitat sa fac unele lucruri pe care eu singur le spun altora si am ignorat clopotelele cand sufetul le-a tras.
Poate ca veti spune ca sunt un tampit, ca totusi vorbim doar despre un zambet. Dragii mei, poate aveti dreptate, dar un lucru il stiu sigur, nimic nu e mai greu decat sa treci prin viata zambind din suflet in fiecare moment. Daca cineva reuseste asta e pe putin spus de admirat..Eu unul ma stradui si acum am invatat mai bine din tainele pastrarii cumpatului si al detasarii de probleme....si ma bucur. Sunt doar usor intristat ca a durat atat de mult sa imi dau seama si mai mult decat atat, ca nu am vazut singur..
D-asta sunt buni prietenii la casa omului. (Si pt ca trimit sms-uri la ora asta :)) )
Am scris suficient, va las in vib-uri de Patrice...
