| In perioada 106 d.C. - 275 d.C. Dacia a fost sub stapânire romana. In aceasta perioada, prin cucerirea Daciei, Imperiul Roman s-a refacut financiar si si-a intins granitele mult spre miazanoapte. Cuceritorii romani au stiut ca dacii pot fi o aparare foarte eficienta impotriva dusmanilor Imperiului Roman, deoarece erau recunoscuti ca fiind de o vitejie fara egal. Geograful Ptolemeu afirma ca hotarele Daciei Traiane se intindeau la apus pâna la Tisa, la miazanoapte pana la muntii Carpati, la rasarit pana la râul Hierasos (identificat de unii cu Siretul, de altii cu Prutul), iar la miazazi pana la Dunarea. În anii urmatori razboaielor daco-romane, si in Muntenia si in Moldova au existat permanent legiuni romane si asezari daco-romane.  Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor". Acest fapt nu se explica mai convingator decât prin romanitatea etnica intrinseca a dacilor, popor congener cu latinii. Limba daco-romana este latina vulgara, limba care a continuat sa fie folosita pe pamântul Daciei si dupa ce romanii si-au retras armatele, tocmai pentru ca ea continea elementele lingvistice stravechi comune celor doua idiomuri. Toti scriitorii antici sunt de acord ca dacii erau un popor extraordinar de numeros, astfel incât teza exterminarii este absurda. Dacii si romanii au coabitat si s-au amestecat nu numai in perioada de ocupatie romana a Daciei, ci acest amestec a fost mai mult un aliaj extraordinar a doua popoare ce aveau o radacina straveche comuna.  Faptul ca latina vulgara s-a vorbit nu numai de catre colonistii romani aflati mai mult in orase, ci chiar in satele Daciei Traiane, unde populatia era predominant alcatuita din taranii daci, dovedeste faptul ca nu era o limba importata, ci una care se potrivea perfect cu fondul lingvistic dac. In perioada traiana, Dacia a fost o singura provincie. Mai târziu, pe vremea imparatului Hadrianus (119-120 d.C.) ea a fost impartita in doua: Dacia Superior si Dacia Inferior, adica partea de miazanoapte (nord) si parte de miazazi (sud). Intre 158-159 d.C., când domnea imparatul Antoninus Pius, Dacia s-a impartit in trei: DACIA POROLISSENSIS, DACIA APULENSIS si DACIA MALVENSIS. Prima cuprindea partea de vest a Ardealului, cu Tara Crisului si Muntii Apuseni si avea capitala la Porolissum (azi, Moigrad). Dacia Apulensis avea resedinta la Apulum (Alba-Iulia) si cuprindea restul Ardealului si Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Dacia a fost permanent o provincie aflata sub supravegherea directa a imparatului, era deci o provincie imperiala. Ea era condusa de un trimis imperial numit Legatus Augusti pre praetore. Mai târziu, când Dacia a fost impartita in trei, trimisul imparatului s-a ales dintre fostii consuli si isi adugau la titlu, la urma, cuvintele "trium Daciarum". El era functionarul suprem si administratorul provinciei. El era ajutat de trei administratori financiari, numiti "procuratores", care strângeau darile si repartizau cheltuielile. Marile impozite pe care le-am platit dacii demonstreaza bogatia tarii, iar marele numar de soldati daci daruiti Romei dovedeste capacitatea militara de exceptie a Daciei. Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator. Pentru cucerirea Daciei, Imperiul Roman a utilizat o armata impresionanta. Izvoarele istorice si inscriptiile vorbesc despre 9 legiuni a câte 6000 de soldati, 10 detasamente de cavalerie, 35 de cohorte (detasamente de infanterie) la care se adauga cohortele pretoriene care l-au insotit pe imparat si trupele neregulate si marinarii de pe Dunare. La razboiul impotriva Daciei au participat peste 100.000 de soldati romani. Printre generali, comandând Legiunea Prima Minerva, se afla si viitorul imparat Hadrianus. Dupa cucerirea Daciei, la Apullum a stationat permanent Legiunea XII Gemina iar la Potaissa (Turda de azi) legiunea V Macedonica.  Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate. Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan). Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman. Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori. Unul dintre patronii Sarmizegetusei era chiar guvernatorul provinciei, trimisul imparatului, proconsului Tiberius Fronto. Ptolemeu, preluând si izvoare anterioare, noteaza in harta sa un numar de 44 de orase in Dacia. S-au descoperit cele mai multe dintre ele, chiar unele despre care se credea ca au disparut, cum ar fi Comidava si Puroboridava, orase dacice propriu-zise. Piroboridava, despre care s-a crezut ca ar fi disparut dupa caderea regatului dac, o gasim, intr-un papirus descoperit recent, mentionata ca existând inca din sec.II d.H. deoarece romanii au trimis acolo in garnizoana un detasament din Cohors I Hispanorum Veterana, al carui lagar era la Drajna de Sus. Intr-o inscriptie din sec.III, gasita la Novae (pe teritoriul actualei Bulgarii) este amintit una nume Aurelius Victor Perburidavensis, adica Piroboridava. Satele, din multiunea carora astazi cunoastem numele câtorva zeci. Imensa lor majoritate este insa atestata arheologic. Numai pâna la cel de-al doilea razboi mondial se descopera in judetul Alba vestigiile a 30 de sate din epoca romana; in jud. Mehedinti vestigiile altor 57, in Caras-Severin - 40, in Dolj - 48, in Cluj - 68. Numarul acestor asezari sporeste insa cu fiecare an, pe masura extinderii santierelor arheologice pe teritoriul României. Viata economica din Dacia Traiana a adaugat indeletnicirilor milenare ale dacilor si activitati noi sau le-au dezvoltat foarte mult pe cele incepute de daci. Intre activitatile stravechi se inscriu agricultura si pastoritul, apicultura si viticultura. Mineritul a cunoscut o dezvoltare fara precedent, deoarece Imperiul Roman era interesat in exploatarea intensa a bogatiilor subterane ale Daciei. Exploatat in 8 centre din Mtii Apuseni si unul in Rodna, aurul, argintul (la Rodna, in Banat si in Moldova), fierul, arama, marmura, calcarul, titeiul si sarea. S-au dezvoltat mestesugurile, cu precadere prelucrarea metalelor, in care dacii erau mari maestri, constructiile, fieraria, dulgheritul, dogaritul, olaritul, pielaria, tesatoria, constructia de ambarcatiuni navale, croitoria, cizmaria. S-au dezvoltat artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost infiintate colegii, care erau in fapt asociatii de tipul breslelor sau asociatii etnice sau religioase, in scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului. Ele erau conduse de un consiliu de decurioni, care alegeau dintre ei un magister si un conmagister.  Inscriptiile descoperite ne dezvaluie existenta a 17 asemenea colegii, din care 5 la Apulum. Existau in Dacia, conform inscriptiilor, colegii precum: colegiul croitorilor, al plutasilor, al fierarilor, al corabierilor sau luntrasilor, colegiul negustorilor s.a. Acestea erau colegii de tipul breslei mestesugaresti. Altele erau colegii ce cuprindeau pe adoratorii aceleiasi divinitati, cum erau de exemplu, colegiul Isider, adica al adoratorilor zeitei Isis, sau colegiul lui Jupiter Cerneus. Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara, cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa cucerirea Daciei. Constructiile. Apeducte, terme, amfiteatre. S-a descoperit recent ca dacii cunosteau sistemul alimentarii cu apa prin conducte, sistem pe care romanii l-au folosit pe scara larga. O inscriptie din anul 133 d.H., din timpul imparatului Hadrian, mentioneaza aducerea apei la Sarmizegetusa, unde s-au si gasit de altfel resturile unui apeduct. Un alt apeduct s-a descoperit la Apulum, localitate in care, conform unei inscriptii, se afla un izvor pe care l-a restaurat de la sol un "speculator", adica un ofiter al Legiunii a XIII-a Gemina, pe nume Ulpianus Proculinus. In ceea ce priveste baile publice sau termele, ele existau practic in fiecare oras si erau foarte frecventate, având si un rol social. La Sarmizegetusa si la Apulum s-au gasit urmele unor bai foarte mari. La Micia, la Nistria, la Drobeta, la Romula, la Sucidava existau terme. Unele apartineau lagarelor militare, altele apartineau unor statiuni balneare, deoarece pamântul Daciei era foarte bogat in izvoare termale. (Astazi inca, pe teritoriul României exista un important numar de izvoare cu proprietati balneare si terapeutice de exceptie.) In Dacia Traiana, in cazul termelor cu proprietati medicale, existau si inscriptii dedicate lui Hercule (baile Herculane sunt si astazi in România una dintre cele mai importante statiuni balneare.) sau lui Esculap si Higeiei. Izvoarele fierbinti de la Baile Felix, lânga Oradea (unde si astazi functioneaza o statiune balneara de mare interes) erau cunoscute in timpul Daciei Traiane. Amfiteatrele reprezentau pentru romani un titlu de glorie. Aici se dadeau luptele intre gladiatori sau intre gladiatori si fiarele salbatice, foarte apreciate de spectatori. S-au descoperit la Sarmizegetusa, Porolissum si Tomis, urme de amfiteatre, cel din Sarmizegetusa fiind urias, de circa 12000 locuri iar cel din Porolissum mentionat pe o inscriptie din anul 150 d.H. fiind restaurat de imparatul Hadrianus Pius "deoarece se darâmase de vechime". O piatra funerara din Tomis il infatiseaza pe gladiatorul Skirtos Dacul, inarmat pentru lupta, cu sabie, pumnal si trident. Stadioanele erau si ele locuri importante pentru executiile fizice si pentru intreceri sportive. Templele erau cladiri publice de exceptie. Panteonul roman s-a imbogatit cu cel dacic, rezultatul fiind unul exceptional. Lacasurile inchinate lui Jupiter si Junonei se adaugau celor dedicate zeului Apollo, zeitei Nemesis, dar si zeului Glycon, lui Hierobulus (Soarele) sau lui Serapis si Cavalerului Trac care era o divinitate autohtona. Nu este de mirare ca regasim si zeitati de tip egiptean, deoarece stravechea Dacie a constituit creuzetul civilizatiei si spiritualitatii umane. Despre scolile din timpul Daciei romane au ramas dovezi, mai ales inscriptii ce vorbesc despre scribi, inscriptii cu alfabetul latin descoperite la Porolissum ori cu versuri in limba greaca, la Romula, atestând predarea "Iliadei" in scolile de aici.  Harta Provinciei Dacia Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie. Capacitatea de asimilare a intregului ansamblu de civilizatie romana in marea masa daca este absolut uluitoare. Dupa moartea imparatului Traian, Dacia devine o provincie renumita. In anul 117 d.H., dupa ce Traian, se produce o navalire a iazygilor dinspre poarta apuseana si a roxolanilor dinspre rasarit. Imparatul Hadrian, urmasul la tronul lui Traian, vine cu armata puternica ii bate pe iazygi si ii plateste pe roxolani. De atunci, s-a pastrat inscriptia ce vorbeste despre reconstruirea orasului Drobeta ce avusese de suferit si de ridicarea valului din Banat si limesul alutan. Pe la 143 d.H. si 156-157 d.H. au fost atacuri ale dacilor liberi din nord. Legiunile romane au respins aceste atacuri, iar imaparatul Antonius Pius urmasul imparatului Hadrian, s-a vazut obligat sa acorde o atentie deosebita tinuturilor dacice. In perioada domniei lui Antonius Pius, Dacia se imparte, pentru administrarea mai eficienta, in trei provincii, având resedinta la Porolissum, Apulum si Malva. Tot in aceasta perioada se reconstruieste amfiteatrul din Porolissum deteriorat din cauza vechimii. In timpul domniei imparatului Marcus Aurelius, Imperiul Roman face cu greu fata navalirilor barbarilor, atrasi imperios de bogatiile Daciei. Asa-numitul razboi marcomanic a fost atât de dur, incât imparatul a trebuit sa stea aproape tot timpul pe frontul de lupta. Dacia a avut de suferit de pe urma acestui razboi. Orasul Alburnus Major, unul dintre cele mai importante centre ale exploatarii aurului este ars si insasi capitala Sarmizegetusa este amenintata. Romanii aduc Legiunea a V-a Macedonica de la Troesmis la Potaissa, iar guvernatorul provinciei, Claudius Fronto, reuseste sa restabileasca ordinea. "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa" ii dedica o inscriptie in semn de recunostinta, in care este considerat "general prea-puternic si patron" sau protector al Coloniei. Provincia Dacia, scapata de pericolul marcomanic, ii dedica o inscriptie solemna insusi imparatului Marcus Aurelius. O ramura a dacilor ce locuiau in nordul Moldovei si in Galitia, costobocii, navalesc in Dobrogea si Peninsula Balcanica, fiind alungati ei insisi de un neam germanic, asdingii. Aceasta trecere spre sud a costobocilor a avut loc la sfârsitul anului 170 d.H., de la care ni s-a pastrat o inscriptie in orasul Tropaeum Traiani, care il mentioneaza pe locuitorul Daizus Comezoi "ucis de catre costoboci". Alte doua inscriptii din Calatis ne arata reconstruirea zidurilor acestei cetati, distruse in urma navalirilor. Razboiul marcomanic ia sfârsit in timpul imparatului Commodus, succesorul lui Marcus Aurelius. Acesta incheie o pace cu barbarii, o pace care le lasa insa acestora posibilitati de agresiuni viitoare, in schimbul unor promisiuni temporare. In Dacia, guvernatorul Sabinianus, numit de imparatul Commodus, a fost nevoit sa mute 12000 de familii de daci liberi aflati in nordul provinciei, in interiorul acesteia. "Historia Augusta" relateaza si despre o revolta a locuitorilor provinciei Dacia, criza rezolvata insa de imperiu. Imparatul Septimus Severus, urmasul lui Commodus, a dat o atentie exceptionala Daciei, ocupându-se de consolidarea coloniilor si municipiilor. Potaissa, Dierna, Drobeta au devenit colonii in aceasta perioada. In timpul imparatului Caracolla cel care a acordat prin decretul din 212 d.H. cetatenia romana tuturor locuitorilor imperiului, gotii navalesc in Dacia. Acesti barbari sunt pomeniti in istorie o data cu atacul asupra Daciei, dat fiind ca aceasta era o provincie romana de mare interes. Odata cu gotii si profitând de acestia, navalesc si dacii liberi din nordul provinciei, reusind impreuna sa ocupe, in 275 d.H., intreaga provincie.  Caracalla ii invinge la inceput luând multi prizonieri, ce vor fi eliberati mult mai târziu. Este foarte posibil ca o alta ramura a dacilor, carpii, sa fi fost alaturi de goti. Cassius Dio, istoricul, povesteste ca sub imparatul Macrius "dacii pustiau o parte a Daciei si amenintau sa se lupte mai departe", dupa ce isi luasera inapoi prizonierii de pe vremea lui Caracalla. Navalirile se intetesc dupa anul 230 d.H.. In anul 235 d.H. romanii fac o expeditie victorioasa impotriva dacilor liberi care atacasera impreuna cu sarmatii. Imparatul Maximum Tracul ia, cu acest prilej, titlul de "Dacicus Maximus". Imparatul se pregateste sa vina cu o armata dar este intre timp ucis. Generalul Menophilus incheie pace cu gotii, cu carpii, oferindu-le bani si, pentru ca ei nu primesc, ataca din nou si Dacia si Moesia. Imparatul Gordianus, plecat impotriva persilor este nevoit sa se intoarca pentru a-i respinge pe carpi. Aceasta perioada istorica a primelor secole ale mileniului I si pâna spre sfârsitul acestui mileniu, care culmineaza cu navalirea ungurilor, sunt secole de mare dificultate pentru daco-romani. |
