Goosebumps..

Dacă ştiaţi că un Stradivarius sună superb, eu tocmai am aflat cum sună TREI într-un cvartet, acompaniate de un pian.



De când au început, pur şi simplu au început să îmi transmită o poveste, cu trei surori care fac zarvă (în armonie) până când mama (pianul) le potoleşte, lăsându-le să îşi spună pe rând povestea, durerea, bucuria, la final unindu-se în spiritul familiei şi depăşind momentele grele împreuna, susţinându-se reciproc. Şi toate astea în 3 minute. Asta înseamnă putere de emisie, talent şi frumuseţe.
 


Akiko Suwanai (Stradivarius violin "Dolphin", 1714), first violin;
Viviane Hagner (Stradivarius violin "Sasserno", 1717), second violin;
Yuki Manuela Janke (Stradivarius "Muntz", 1736), third violin.
& Yumiko Urabe, piano.

Teren de vis - L.E. - poze

Sâmbătă am fost într-o plimbare de serviciu şi am avut de măsurat doua imobile pentru verificare suprafață şi întocmire cadastru în Drajna de Sus. Ştiind că primul era în Vălenii de Munte eram bucuros că ies din zona urbana cu parcă prea mult beton şi asfalt pentru căldurile astea şi într-un fel eram uşor nerăbdător. Spun într-un fel pentru ca ma resimţeam uşor de noaptea ce se încheiase prematur, zdrobită în zori de zi de nişte alarme nemiloase. Cât despre al doilea imobil, habar nu aveam unde era. Odată porniţi la drum îmi las capul sa cada opintindu-se când în tetiera când în geam, boscorodind în gând încă o dată alarmele nepotrivit de matinale. M-am trezit când am intrat pe minunata autostrada A3 care are restricţii de viteză 100 km/h. Cu un mic ocol pe lângă Ploieşti, am ajuns în Văleni şi ne-am ocupat de primul cadastru cu un singur eveniment aparte, era să îmi composteze mana o minunata căţeluşă (corcita din ciobănesc carpatin cu ceva jăvrotenie de munte că era cât mine ridicată în două lăbuţe) ciobanesc bucovinean pe nume Tara sau Mara. Cred ca m-a plăcut prea mult, pentru că după ce a stat la mângâiat cinci minute şi am vrut să mă apuc de treaba, a sărit să-mi înhaţe mâna, ca amintire probabil.

Iată şi jucăria cerând atenţie

După ce toată treaba a fost terminată aici, am pornit spre Drajna de Sus unde era al doilea loc în care trebuia sa măsuram. Când am ajuns acolo proprietatea nu ieşea cu nimic în evidenţă..asta până am întrat în curte.

Terenul începea la acelaşi nivel cu strada si continua pentru aproximativ 8-10 metri, după care urma o pantă care scădea nivelul terenului cu aproximativ 3-4 etaje de bloc lăsându-te apoi pe un platou superb cu o deschidere de aproximativ 30 x 100 [m].
La câţiva metri de la baza pantei începea o casă/cabană făcută complet din lemn, destul de mare, dar făcută cu bun gust. Urma o zonă liberă numai cu gazon şi într-o laterală un ansamblu de grătar-cuptor-blat-chiuveta care te îmbia la activităţi de weekend, nu la măsurat. Un vin bun, un jar mic şi o pătură la umbra copacilor şi n-ai ştii când a trecut ziua. Revenind, după zona asta pe margini sunt câteva rânduri de copăcei care ţin până la capătul proprietăţii. Acolo, alte surprize frumoase, la câţiva metri în spatele curţii trece un râu micuţ, iar ceva mai în dreapta (8-10m) e un izvor cu o apă foarte foarte bună. Citând o băbuţă care lua apă de acolo "E apă bună maică, fierbe fasolea bine în ea". 

După aproximativ două ore de măsurat pe 40 de grade sub un soare pârjolitor, am fugit la izvor şi m-am bălăcit ca un copil mic, aruncând pe drum tricoul, telefonul şi portofelul. Asa bine m-a răcorit că imediat mi-am revenit. Apoi am urcat panta şi parcă inspiram peisajul cu fiecare respiraţie. Totul era asa cum îmi doresc să fie, teren în pantă cu platou, copaci şi râu şi chiar mai mult şi izvor. Tot ce lipsea din peisaj era căsuţa, care ar fi fost un pic mai mică şi mai cochetă şi doi pufoşi mioritici zburdând prin curte. Abia aştept să le am pe toate astea şi încă ceva anume în plus.

Oamenii sunt nişte norocoşi pentru ce teren au reuşit să cumpere şi cred ca vor avea momente prea frumoase acolo. La ce stare oferea terenul, greu să nu ai. E ca un încărcător de baterii umane.

Când reuşesc voi reveni şi cu poze.

 L.E. - Poze

Ştiu că am întârziat puţin, dar iată o poză de sus.

Click pe poză pentru dimensiunea originală

Trei povesti

Rasfoind iarasi prin Formula As am dat peste trei articole pe post de povestiri care mi-au placut pentru ca au avut ceva din stilul acela de povestit al bunicilor sau poate ca doar faptul ca sunt oameni simpli care isi povestesc viata reusind sa te faca sa traiesti cu ei bucuria simplitatii, o bucurie care in ritmul de viata actual parca pare ireala...

Totodata au reusit sa ma ia alaturi de ei si sa ma plimbe prin locurile acelea, sau poate doar dorul meu de cutreierat tara a "plecat" starnit de povestea lor. Orisicat, povestile mi-au adus o stare de liniste interioara si de bucurie ca mai exista astfel de locuri frumoase, asa ca le gasiti mai jos redate partial, cu referire la site-ul de care apartin.

Viaţa ca o baladă: Neamul Vlădăilor

Articol scris de Ciprian Rus 

 

Pământul lui Cuza şi drumul Vlădăilor

* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii,

au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...
Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.

 

Nea Ion Vlădău la 92 de ani

Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la Aluniş, sub pădu­rea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu îşi întorsese faţa către Vlădăi! Le-a dat pajişti bune Cuza, şi pă­mânt roditor, o pădure ră­co­roasă şi un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părţile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulţu­mind Cerului pentru aşa dar. Şi tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoa­nele de la Cuza ca de ochii din cap. Şi-au "cotat” toţi trei fraţii câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor şi vitelor. Aici avea să fie pe veci pămân­tul lor, aici îşi vor creşte Vlădăii copiii şi nepoţii, cât a mai fi lumea lume!
Şi, într-adevăr, de atunci şi până azi, doar Vlădăii au stăpânit pămân­turile din Aluniş. [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Poveşti cu miros de fân

Articol scris de Catalin Apostol

Stăpâna dealului

"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lu­mea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lu­mii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate îm­preună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l che­măm pe Dumnezeu în aju­tor”. Zâm­beşte blând, ne­te­zind cu o furcă fânul proas­păt aşezat pe căpiţă. E mie­zul zilei şi arşiţa a topit par­că cerul, re­văr­sându-l peste pământ ca o lavă în­cin­să. Pentru ea, însă, nimic nu-i de ne­îndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslă­neşti, de-a lungul Ar­geşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag ne­um­blat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de pa­radis. Se numeşte Aluniş şi e un că­tunel cu câteva case răzleţe şi nesfâr­şite păşuni, aşternute ca un poem prin­tre co­line. Aici îşi au oamenii din sat fâ­neţele, aici îşi ţin va­ra animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg li­vezile de pruni. De sute de ani, locul ăs­ta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri se­culare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, ho­tărâtă, mereu veselă şi încreză­toare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân pes­te căpiţele uriaşe, care îm­pân­zesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iu­ţea­la şi pofta de mun­că. Zâm­beşte în­con­tinuu, forfotind de colo-colo, după res­turile de paie.

- Cum de mai puteţi, pe zăpuşeala asta?, o întreb uluit.

- Ehei, domnule, numai munca as­ta ne ţine în via­ţă. Ne-a dat Dum­nezeu toate bogăţiile astea, iar noi tre­buie să le cinstim, că altfel e un mare pă­cat. Sunt a­proa­­pe 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteo­dată sin­gură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum tros­­neşte sau foşneşte ceva, dar spun de câteva ori în gând "Ta­tăl Nostru” şi-mi trece imediat frica, de par­că chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, acelaşi drum şi-aceeaşi muncă. Şi de cinci ori pe zi! Dar să ştiţi că noi suntem tare fericiţi cu rân­duiala asta!

 

Cornelia Vlădan din Suslăneşti

O ascult uimit şi-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veş­nică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică bi­ne­cuvântare. Mă priveşte în ochi, cu acelaşi zâmbet senin care îi luminează perma­nent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un ţâr, cu ochii al­baştri ca cerul şi faţa brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mâ­nă.[Continuarea pe site-ul Formula AS]

La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară

Articol scris de Sorin Preda
 

 Mănăstirea din vechiul depozit de armament

Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul

Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de sal­câm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, ase­me­nea vânturilor ce bat aici mai tot tim­pul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foi­şoare semeţite, după modelul grănice­resc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să des­co­păr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.

Mânăstirea liniştii - Slobozia

Retrasă într-un pâlc de pă­dure de la marginea Dunării, Slo­­bozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cu­minte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau în­dem­nuri repetate. M-a lăsat să mă des­curc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce aco­pereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troi­ţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hra­mului.

 

Biserica dintre flori

Alături, bisericu­ţa şi cor­pul de chilii aşteptau sub un clo­pot transparent de linişte, obli­gându-mă să mă strecor prin­tre albine şi flori, fără a tulbura în vreun fel tihna şi echilibrul ace­lei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă aşez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul şi să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simţeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut şi de a pleca apoi în altă parte. Liniştea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic şi greu de explicat. Nu mai fuse­sem niciodată la Sfântul Ioan Rusul şi, totuşi, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată şi totuşi îl ştiam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar şi casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaşte cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aş fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii şi păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câţiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, şi mi-am întors privirea, descoperindu-l pe stareţul Macarie. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca şi cum ne-am fi cunos­cut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucru­rile aşa cum sunt şi să nu mă tulbur. Da, aşa se întâmplă cu toţi cei care vin prima oară la mânăstirea Sfân­tului - simt un freamăt sufletesc şi o bucurie pe care trebuie să o îm­păr­tăşească neapărat cu alt­cineva... [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Fun night :)

YOU KNOW SHIT JUST GOT SERIOUS

WHEN YOUR COFFEE MUG WANTS MORE COFFEE!

Descântec pentru un sat pustiu

In seara asta am avut dorinta sa mai cutreier prin revista Formula As in cautare de articole speciale, articole care sa rezoneze cu trairile mele interioare. In timp ce am rasfoit si citit articole timp de vreo 4-5 ore am gasit si aceasta frumoasa relatare pe care am simtit sa o "urc" si aici. Cu prilejul asta am gasit cateva locuri noi prin care simt ca trebuie ajung, anume Manastirea Oasa, Manastirea Vladimiresti, Satul Rosia si Ardet Cetatuie. Abia astept sa se aseze lucrurile.

Descântec pentru un sat pustiu

Articol preluat din Formula As scris de Bogdan Lupescu.

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit...

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. "Poa­te săptămâna viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas

mai încet, tainic parcă: "Toată mun­ca mea îi acolo, în deal... Toată viaţa mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viaţa mea...”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru, cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Şi-n cele din urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa, curăţau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-şi lăsase casa până de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii. Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de nelo­cui­re totală... Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa ieşind dintre ierburi... Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche, mare, frumoasă - la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el, din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit... Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri. Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii... "Atunci mi-am spus că nu se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.

Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul... "Hai, hai!” le zicea, mereu înfipt între ei.

 Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii, pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor... A adus nişte spe­cialişti în făcut chirpiciul, "cu lut, paie, balegă de cal” şi a tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele... Şi mai ales cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus flori. Co­piii lui, pe atunci mici - nu poate să uite - vopseau amândoi gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două, i-a spus tatălui său rămas în oraş: "Auzi, ta­tă... Ştii ce? N-ai vrea să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?...”.


300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de mult satul, încă de pe vremea "industrializării” de după război. Nu se mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe uliţă, prin grădină. "S-o ales prafu'... De ce m-ai adus? Mai bine să nu văd. Prafu' s-o ales...”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar când a ajuns în faţa casei, "o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama mea Ilina, săraca, care s-o stins în '90. S-o uitat la cruce, o citit. Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu' Părău?» El, care tot timpul comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi arăta emoţiile... Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu' Dum­nezeu îi place...»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le cumpăra din piaţă, alese, mici, "cât mai pădureţe”. I le aducea tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. "Asta, cred, şi lu' Dumne­zeu îi place...”, a fost vorba lui, până la moarte. Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un jurământ: "Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!...”. În vara anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice sfios:
- Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa' buru­iană, singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
- Da' ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
- Nu ştiu, faci şi tu... fân.

- Da' nu-i păcat să vinzi pământu' lu' moşu' tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu' bătrânilor, măi?
- Nu ştiu, Milule, da' eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu' ăsta-i numa' bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi... Nu mai pot, zău.
- Bine măi. No, cât cei pă ele?
- Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a dat 130 de milioane, "ca să fie omu' mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare "din satul lui”. Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?... Apoi a venit altul, şi altul, şi altul... Vecinii lui îşi vindeau satul, bucată cu bucată. "N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?...”. Tuturor le-a dat mai mult decât cereau, zicând: "Lasă, să fie de sufletu' lu'...” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul. Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării... Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte. Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre "secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă urmele, numele, casele... Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.

Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia

 

"Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă... încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să vedeţi... O să simţiţi, poate...”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când ajungem...
S-a mai scris în "Formula AS” despre Emil Părău. Unul dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini ştiu despre "nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile, n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei, ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de "ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său - aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci, ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică "pe viu”, de ce n-au putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. "Uitaţi-vă, Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!...”. Aşa au fost toate "conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură. Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul, altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite, superba bise­ricuţă de lemn în para­gină... Galbina, Mada, Oprişeşti, Techereu - doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. "Sa­tul Roşia. Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre "vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.

L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii răscolite de vânt. "Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. "Altădată era acoperită cu paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să ceară nici un ban... Da, Lina, biata de ea... Din­coace îi a lu' Cu­culeasa - Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt, fălos... Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu' Utan, ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau «Ame­ricanu»... Aici îi a lu' Ţic Ioan, alt bogat - no uita­ţi-vă, ce casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu' Liţă a lu' Gherghi. Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?... Şi-o fost casă mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam... Temelia, atât. E trist. Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă, să se bucure şi să-şi amintească...”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un câine cu glas de om, un "moroi”, îmi arată temelia casei morarului Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, "Bogatu”, a fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi ginerele său... Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan, care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa rece de izvor pe care-o beau, "pentru sănătate”, iar lor li se părea că apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume...

 

Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu. Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum, la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea, nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi, mai mult "de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are... patru mii! Doar o mie sunt aici, dea­­supra satului - mân­ză­rile - restul le paş­te în alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o "Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. "Numai aşa poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş. Mân­căm balmoş, urdă, "brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr, avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e "ce­va”. Ce­va ca o pu­tere binefăcă­toare...

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului, singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor. Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc, să-şi "lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.

Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că "ştia” că va veni azi, deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o "putere a presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul, exact la ce oră, totul. Îl "simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte chiar să îl şi "cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul cultivat cu de toate, legume, "poame” la discreţie, lapte de la animale, pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi, aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania, carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, "ruda”, "loitrea”, "dricul”, "butucul”, "obia­da”, "leuca”, "proţapul”, "piscul”, zicându-mi că toate uneltele acestea-s "lăsate de la daci”, că le găseai în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani, înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi, doar pe acestea, refuzând orice-i modern...

 

 

Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor

Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan "secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte, la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare. Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva, crede Emil Părău, dacă intri în "armonia” vieţii unui sat. Un poet, acest "om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va câştiga mulţi bani din "secretul” său, căci şi cheltuie­lile de întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin. Asta e "nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui. Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu' Gherghi, a lui Bogatu... A lui Ţic...
***

Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din ultimii ani i se pare "o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. "O minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26, dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi, fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului. Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci, cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul, toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case... Mireasma perelor din marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion, străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa mai departe, în veci.

Update la grade de vodka

Acum inteleg cum se simte gatul meu cand il servesc cu vodka sau cu alte spirtoase :)) Azi a fost cald..prea cald si fix astazi am avut o mica deplasare la Bucuresti. Ma trezesc si eu cu greu, la 6 :( erau deja 25 de grade, la 8 fara 15 cand am ajuns in Bucuresti erau 31...pana la ora 2 jumate am tot alergat cu si dupa acte/bani pentru o lucrare. la 2 jumate erau 42 de grade...soarele asta lucreaza dupa o progresie cu care nu prea ma impac, abia astept iarna cu cele MINUS MULTE grade :)) :D

E bine in concediu..sau vacanta..sau cum i-o zice atunci cand faci pauza intre angajatori, dar am inceput sa ma plictisesc destul de tare..weekendurile sunt cam pustii cand toti fug pe unde apuca..mama voastra de hoinari:) Cred ca o sa incep sa ma apuc de cautat serviciu...dar poate de luni :D Asta daca nu am vreo vizita surpriza de la cineva si imi da "planul" peste cap:))  Nu credeam ca m-am obisnuit atat de mult cu agitatia din Bucu..a inceput sa imi lipseasca..desi tare ma bucur ca am avut ocazia sa ma linistesc.Sper ca astea sa fie ultimele cuvinte scrise in postura de liber profesionist.Oricum, niste saptamani libere extrem de pretioase pentru ca am reusit sa mai fac ordine in cap si in suflet.Faptul ca am reinceput sa scriu pe blog, chiar si aberatii de genul, arata ca se reorganizeaza neuronii cum trebuie.

Las o piesa care cumva reuseste sa nu imi iasa din cap..