VALACIA - Muntele păstorilor pierduţi
Articol preluat de pe Formula As
Departe de România, în Alpi, există un munte care se numeşte
Valacia. Cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om. Nume româneşti, la mii
de kilometri distanţă, în inima Dolomiţilor italieni. Într-o zi de la
începutul toamnei, am urcat muntele să caut răspunsuri şi să găsesc
poveşti
Turmele pierdute
Sunt oamenii care coboară de la
Vârful Om atunci când se înserează. Merg tăcuţi, unul în urma celuilalt,
pe poteci pe care nu le vede nimeni. Cu ei vine vântul, cu ei se lasă
noaptea. Păşesc încet, nişte umbre lungi, albe, tremurate, uneori se
destramă, alteori se ascund în ceaţă. Ceaţa care se furişează împreună
cu ei, ceaţa care aduce frigul, ceaţa care ascunde lucrurile. Trebuie să
taci la rândul tău şi să te rogi în şoaptă. Şi mai trebuie să fie lună
plină. Şi să simţi. Să simţi că muntele respiră odată cu tine, că tu şi
el sunteţi două vietăţi ciudate şi la fel, aproape la fel. Doar aşa,
neclintit şi tăcut, vei înţelege că ceaţa, vântul şi frigul nu sunt
doar atât, ci că acolo, în inima lor, sunt nişte oameni care coboară,
străvezii, plutind spre tine. Vor trece mai departe, nu te vor saluta.
Îi vei vedea doar dacă rugăciunea îţi va fi ascultată, uzi, bărboşi, în
veşmintele lor de blană, şi vei şti că sunt ei, păstorii care îşi caută
turmele pierdute. Giuliano jură că i-a văzut, acum mai bine de 30 de
ani. Înnopta chiar aici, la Refugiul Valacia, în inima Munţilor
Dolomiţi. Pe atunci fuma, nu mult, dar cât să ştie că într-o noapte
senină, la două mii şi mai bine de metri, o ţigară pe care o savurezi
în tihnă poate să fie uneori liniştea de care ai nevoie. A ieşit din
refugiu, a dat de frig, de ceaţă şi de vânt. S-a mirat puţin, doar
înainte era încă foarte cald, iar cerul era senin, un albastru de
sticlă. Dar nu s-a mirat prea mult. Sus, lucrurile se pot schimba mai
repede chiar decât ai fuma o ţigară. Giuliano a tăcut, a mulţumit
cerului pentru bucuria de a fi acolo, locul în care voia să se afle,
locul din care n-ar mai fi plecat niciodată. Abia atunci când ţigara
era gata să se stingă, i-a văzut trecând încet, aproape plutind. Erau
ei, ciobanii de pe Vârful Om, care coborâseră în vale, după turmele lor
dispărute. Ştia despre ei, auzise poveşti, legende. Acum îi vedea
aievea, în carnea lor de vânt, ceaţă şi frig. I-a privit un timp cum se
îndepărtează, cum trec de refugiu şi încep să urce pietrele albe, mai
departe, tot mai departe, spre înălţimile, acum întunecate, ale
Vârfului Valacia. Drumul lor de-o viaţă, drumul lor din toate nopţile
cu lună plină, când lumea încremeneşte şi nu rămân decât vântul,
ceaţa şi frigul. Turmele dispăruseră demult, într-o noapte cu multă
negură şi ploaie, fuseseră înghiţite de prăpăstiile uriaşe ale
Dolomiţilor, se făcuseră nevăzute. Doar că ei le căutau mai departe,
mereu şi mereu, coborând din Vârful Om, trecând prin vale şi urcând
iarăşi, spre Valacia. Giuliano i-a văzut cum se destramă, cum devin un
abur lăptos care se ridică la cer, străinii bărboşi,
veniţi-de-nu-se-ştie-unde, care au rămas aici, pe vecie, căutând ceva
ce nu poate fi găsit.
Se întunecase de-a binelea. Ceaţa se
risipise, apăruseră stelele. A mai stat un pic, şi-a terminat
rugăciunea, a intrat în refugiu. De povestit, a povestit foarte rar ce a
văzut în seara aceea, acum mai bine de 30 şi ceva de ani. "Cine să mă
creadă?”. Giuliano zâmbeşte, un om de 75 de ani, pe care l-am întâlnit
pe Vârfurile Dolomiţilor, aproape, foarte aproape de Valacia, un om
care, de-o viaţă, în fiecare sâmbătă şi duminică face lucrul ăsta, să
urce munţii. Atât cât mai poate, atât timp cât bucuria va mai fi cu el.
"Acolo, vezi, acolo e Vârful Om. Iar aici e Valacia. Pe aici au trecut
şi vor mai trece. Şi sunt sigur că sunt oameni care or să-i mai vadă”.
Zâmbeşte, zâmbesc şi eu. Suntem sus, la 2550 de metri, pe Sas da le
Undesc e soare, lumea se vede ca în palmă, liniile ei se întretaie
într-o mare de linişte şi senin. Închizi ochii. Şi simţi nevoia să
taci.
Spre refugiu
La drum, de unul singur
Nici
tu nu ştii ce cauţi. Ai plecat târziu, spre prânz, de la Refugiul Malga
Monzoni, ţi-ai lăsat colegii să te aştepte în poiana aceea de sub
munte, pentru cât timp, te întrebi, trei ore, patru, mai multe, n-ai un
răspuns, harta îţi arată că Refugiul Valacia e aproape, la mai puţin
de două ore de mers, iar de acolo, ce-o fi o fi, vei urca mai departe,
spre vârf, să cauţi lucruri care nu pot fi găsite, să cauţi pur şi
simplu, să intri în inima muntelui care poartă numele ăsta ciudat,
numele ăsta care nu înseamnă nimic în italiană: Valacia. Şi te aştepţi
ca după fiecare pantă pe care o urci, acolo, la capătul ei, să dai de
oameni pe care să-i saluţi, să le spui "bună ziua”, iar ei să-ţi
răspundă la fel, doar că nu se întâmplă asta, eşti într-o ţară străină,
mergând pe potecile unor munţi pe care nu-i cunoşti, care seamănă şi
nu seamănă cu cei de acasă, iar oamenii sunt puţini şi îţi spun doar
"salve, ciao sau buongiorno”, apoi urcă şi ei mai departe, ziua e
frumoasă, cerul senin, te învăluie un soare blând, o linişte de care ai
uitat. Mergi. Sunt pajişti pe care te-ai aştepta să vezi stâne, ciobani
şi turme de oi, dar nu sunt, şi poate că e mai bine, aşa, măcar, ai
scăpat de câini. Şi, din senin, un senin ca cerul de sfârşit de vară,
te trezeşti că te întrebi cum le spui unor câini, aici, în Dolomiţi, să
se potolească? Râzi de unul singur. Care oi, care câini, care ciobani,
aici nu eşti decât tu cu tine, munţii ăştia înalţi şi trufaşi, poteca
ce şerpuieşte spre stânci şi, ici, colo, vaci pe care nu le păzeşte
nimeni, care pasc liniştite şi nu se sinchisesc de nimic. Şi te
gândeşti la singurătatea asta înaltă, la toate întrebările fără rost
care îţi vin în minte, în timp ce urci, doar aşa, ca să păcăleşti
oboseala, ca să nu te întrebi, chinuitor, dacă mai ai mult până să
ajungi. Doar pietrele pe care calci ar putea să-ţi spună unde se ascund
păstorii, cine a locuit pe văile astea acum o mie de ani, de ce nu
întâlneşti pe nimeni, ce e cu muntele spre care te îndrepţi. Pe drum
n-ai să vezi decât nişte case de vânătoare şi nişte indicatoare care
îţi spun că te apropii. O jumătate de oră, un sfert de oră, cinci
minute, ai ajuns.
Străinul care aduce ploaia
Refugiul Valacia
Acum
mai bine de o mie de ani, au fost aici. Ei, oamenii aspri, care nu
dădeau socoteală nimănui. Doar muntelui. Lui i se supuneau, doar de
acolo veniseră, dintr-un munte într-un alt munte, şi aveau să rămână mai
departe, atât timp cât turmele lor puteau să treacă nestingherite prin
strâmtorile stâncoase spre alte şi alte păşuni. Drumul lor din afara
timpului, drumul lor vechi, care ocolea istoria. Un drum suspendat
deasupra lumii, un drum care nu se oprea niciodată. Se rugau vântului,
se rugau cerului, se rugau ploii. Iar, uneori, rugăciunile le erau
ascultate.
Uneori, spune Giuliano, aici cobora străinul. Spre
înserare, îl puteai vedea aşezat pe pietre, venit de nu se ştie unde,
un om înalt, subţire, cu părul şi mâinile lungi, nefiresc de lungi.
Odată cu el începea ploaia. O ploaie înceată, măruntă, caldă. Câinii
nu-l simţeau, puţini erau cei care îl vedeau cu adevărat. Şi mai puţini
erau cei care se puteau apropia de el. Dispărea, se făcea nevăzut, o
umbră tremurată care se topea în noapte şi devenea una cu ea. Abia
atunci lătrau şi câinii, abia atunci înceta şi ploaia. Unii spuneau că-i
un cioban, alţii vorbeau despre el ca despre un rătăcit în munţi, mulţi
nu credeau nimic, iar cei care îl văzuseră de aproape tăceau. Ei, cei
care tăceau, au făcut ca povestea să rămână, chiar şi acum când păstorii
nu mai sunt de găsit pe Muntele Valacia, iar cel care povesteşte e un
bărbat de 75 de ani, ajuns cu soţia şi alţi doi prieteni, sus, pe Sas
da le Undesc.
Îl întreb pe Giuliano cum de ştie poveştile astea.
Zâmbeşte. Îmi arată încă o dată munţii. Îmi vorbeşte despre vrăjire,
despre cum şi bunicul, şi tatăl lui l-au adus aici de copil, despre
cum lucrurile s-au lipit de el şi n-au mai vrut să plece. Aici se
întoarce mereu. De o viaţă. Aici, în Valacia, unde străinul care aducea
ploaia s-a apropiat într-o seară de un copil, l-a mângâiat pe creştet,
i-a arătat cerul din care ploua mărunt şi cald, i-a arătat valea şi
crestele ceţoase, i-a arătat că trebuie să tacă. Cu braţele larg
deschise pe care le-a tot ridicat în sus, mai mult şi mai mult, străinul
acela a devenit una cu ploaia, iar ploaia a început să se ridice de la
pământ la cer, în stropi mărunţi şi calzi, ca o perdea de apă care se
trage la o parte încet. Dincolo de ea, de ploaie, muntele nu mai era la
fel, devenise luminos, strălucea în plină noapte, într-o lumină aurie,
neclintită. Lumina asta au văzut-o toţi ciobanii. În ea era un alt tărâm
sau o altă ţară, cu păduri şi pajişti şi munţi scăldaţi într-un soare
orbitor. Aici, spune Giuliano, iar mâna lui mângâie uşor aerul, dinspre
Vârful Om înspre Vârful Valacia. Chiar aici.
Drumul prin inimă
Giuliano şi soţia sa
Familia
Dantone, cea care are în grijă Refugiul Valacia, e de prea puţin timp
sosită în locurile astea ca să le ştie cu adevărat poveştile. Ei,
cabanierii, ridică din umeri şi îmi vorbesc despre linişte, privelişte
şi bucătăria lor tradiţională. Motivele pentru care atâţia turişti bat
potecile până la refugiu. N-ar putea să-mi spună ce înseamnă Valacia.
Un nume care nu înseamnă nimic în italiană şi, nu, nici în ladină. Ce
pot să-mi spună cu siguranţă e că poteca ce urcă până la el începe din
spatele cabanei lor. Traseul e marcat, nu trebuie să-mi fac griji. O zi
bună.
Şi ştii că ziua este bună, pentru că semnele mici ale bucuriei
sunt la tot pasul. În paşii aceia rari, pe care încerci să nu-i
grăbeşti, ca nu cumva să simţi cum oboseala se lipeşte de tine ca o a
doua piele, nesuferită şi înţepătoare. Bucuria e acolo, e felul neştiut
prin care o lume uriaşă şi tăcută începe să se oglindească în tine, e
drumul firesc prin care tot ce vezi devine tot ceea ce simţi. Nu ştii
cum se întâmplă asta şi cu atât mai puţin nu poţi scrie despre aşa ceva.
Şi poate că e mai bine aşa. Bucuria are potecile ei tăinuite, pe ele
trebuie să umbli cu băgare de seamă, doar sunt atâtea pericole care te
pândesc la orice pas, prăpăstii, ceaţă şi frig, poteci înşelătoare
care te poartă spre locuri de unde nu te mai poţi întoarce. Bucuria e un
mers pe munte, e promisiunea că vei ajunge sus, pe un vârf vrăjit,
Valacia, că de acolo vei vedea lumea ca în palmă, puzderia de linii
întortocheate care se vor limpezi deodată, ca să citeşti în ele
prezentul, viitorul, trecutul. Pentru că doar ea, bucuria, te face să
înţelegi, doar ea te face să te simţi acasă.
Cu vremea, uiţi că te
afli în Dolomiţi, că oamenii puţini pe care îi întâlneşti nu îţi
vorbesc limba, uiţi şi că eşti singur. Cu fiecare pas cu care te apropii
de vârf, cu oboseala care se tot lipeşte de tine ca o a doua piele, te
simţi mai aproape, mai puternic, mai viu. Drumul spre o Valacie uitată
poate ocoli istoria şi datele concrete, drumul spre Valacia trece prin
inimă, prin oboseală şi singurătate, prin tine. E drumul aspru spre
casă, spre bucuria pierdută, bucuria ca o datorie, bucuria ca singurul
adevăr posibil. Ajungi.
De sus, de pe Valacia, la 2637 de metri,
liniile lumii ţi se închid în palmă. O simţi pulsând acolo, sub
piele, înfricoşător de vie, înspăimântător de adevărată. Eşti dintr-o
dată prea mult şi nu ştii ce să faci cu tine, tot ceea ce vezi e tot
ceea ce simţi, e ca şi cum te-ai fi dizolvat într-o întindere
nesfârşită de munţi, cer şi linişte, ca şi cum te-ai fi risipit cu
totul, fiinţa asta anapoda care eşti, în pământul de sub picioarele
tale, în trupul ăsta vechi şi uriaş al unui vârf care poartă numele de
acasă. Lumea e în tine, iar tu eşti în ea, oraşele au devenit de acum
doar o înşiruire de puncte albe pierdute pe văi, forfota oamenilor, un
furnicar dintr-o altă viaţă. Deschizi palmele, iar munţii se răsfiră
din nou, cât vezi cu ochii, din mâinile tale. Te simţi un vrăjitor umil,
despovărat de toată greutatea ta de om pe care o tot cărai cu tine
degeaba, de o viaţă. Şi plângi. Plângi pentru că ai ajuns unde
trebuie, plângi pentru că nu ai ce face altceva, plângi pentru că ăsta e
rostul ultim al bucuriei, să te pierzi până la ultima fărâmă a
fiinţei, ca să te regăseşti cu adevărat, întreg.
Să spui ce ştii
Vârful Valacia
Vârful Om (creasta încercuită)
Drumurile ciobanilor
Încerci
să cauţi un alt drum pe care să te întorci, dar poteca se pierde într-o
pantă abruptă, pietrele îţi alunecă de sub picioare, până când începi
să te temi că n-ai să mai ajungi niciodată în vale, şi faci cale
întoarsă. Rătăceşti o vreme pe pajişti înierbate, găseşti o cărare
nemarcată şi îţi spui că trebuie să o iei pe acolo, nici tu nu ştii prea
bine de ce. Încet, cu băgare de seamă, ieşi din nou deasupra lumii, pe
o altă culme, Sas da le Undesc, unde nu mai eşti singur. Alţi oameni
au ajuns aici. Îi saluţi, te salută. Doar unul dintre ei, Giuliano,
ştie ceva engleză şi, într-un amestec ciudat de limbi şi semne,
vorbeşti. Te întreabă de ţara din care vii, îi spui, îi vorbeşti de
vlahi şi de ciobani, te ascultă cu luare aminte. Valacia. S-a întrebat
de multe ori de unde vine numele ăsta ciudat. Şi n-a ştiut să-şi
răspundă. Vârful Om. Om, ca în limba română, nu ca în italiană, nu ca în
ladină. Giuliano nu a căutat hărţi vechi şi nici cărţi uitate. Ce l-a
interesat a fost să asculte poveşti, să le înţeleagă rostul, să şi le
apropie, să le spună mai departe. Vlahii. Ciobanii străini care au
venit dinspre răsărit, din munte în munte, până aici. Şi poate şi mai
departe. "Am să-ţi spun ce ştiu”, zice Giuliano. E ziua în amiaza mare,
tihna s-a furişat în firele de iarbă şi îi mulţumesc cerului că poteca
pe care am rătăcit m-a scos până aici, până la oamenii ăştia, care au
timp şi nu se grăbesc nicăieri. Nu-mi rămâne decât să ascult, iar
Giuliano să povestească. Aşa trebuia să fie, să-mi dau întâlnire cu el
pe un vârf nemarcat din Dolomiţi, într-o zi însorită de septembrie.
Valacia
e aproape. O văd aievea, peste o creastă zimţată, un vârf înalt şi
trufaş ca toate vârfurile adevărate de munte. Şi o simt, adânc în mine,
2637 de metri de bucurie care coboară drept prin inimă.
Ţara nevăzută
Atunci
când ploaia s-a ridicat la cer şi în plină noapte s-a făcut zi, când
un alt tărâm şi o altă ţară s-a arătat ochilor orbiţi de lumină, o altă
lume s-a aşezat peste Munţii Dolomiţi şi a rămas. O lume vrăjită,
dintr-o poveste cu oameni care au pornit peste munţi şi văi, care au
tot mers cu turmele lor de oi şi au ajuns, într-un târziu, în locurile
astea pustii. S-au aşezat aici, doar iarba era destulă, iar războaiele
departe, la marginea istoriei, deasupra lumii şi în inima ei. Bărboşi şi
aspri, au ştiut să se ferească de primejdii şi au făcut ceea ce ştiau
să facă dintotdeauna. Să găsească locurile de păşunat, să ridice stâni,
să se îngrijească de animale. Legăturile cu cealaltă lume, cea de jos,
au fost întotdeauna puţine şi drepte. Un schimb, nimic mai mult, şi
grija ca lucrurile să nu se amestece, cei din munţi cu cei din oraşe,
legea veche cu cea nouă. Cu ei au adus şi un alt fel de a înţelege ce
te înconjoară, poveşti despre lucrurile care nu dau socoteală timpului:
cerul, ploaia, frigul, hotarele nevăzute.
Iar atunci, chiar atunci şi
chiar aici, când străinul a ridicat vălul de ploaie dintre lumi,
ciobanii ajunşi în Dolomiţi şi-au văzut, din nou, ţara de unde au
plecat. Aşa trebuia să fie, aşa spune povestea asta ciudată, aşa se
păstrează cel mai bine realitatea aceea care nu mai încape în istoria
scrisă.
Valacia! 2637 de metri de bucurie
Şi
doar cei bătrâni au înţeles şi au putut să spună şi celorlalţi, cei
născuţi deja aici, că ţara nevăzută, ţara scăldată în lumină poartă un
nume, un nume pe care nici italienii şi nici măcar ladinii nu vor şti ce
înseamnă cu adevărat: Valacia.
Şi dacă bucuria va fi cu tine şi te
vei ruga încet, în şoaptă, s-ar putea să vezi cum ploaia asta caldă se
ridică de la pământ la cer. Dincolo de ea, muntele va străluci în plină
noapte şi vei vedea un alt tărâm, ţara din care au venit ciobanii,
scăldată într-un soare orbitor. Chiar aici. Valacia.
Fotografii - ANDREI CHERAN şi MATEI FLORIAN
Articol scris de Matei Florian
