Calendarul Dac

CALENDARUL DAC sau cum măsurau dacii timpul şi lungimea prin aceeaşi unitate de măsură

Cercetările arheologice a urmelor culturii dace au scos la iveală faptul că strămoşii noştri foloseau nişte ” observatoare ” astronomice originale.

La Grădiştea Muncelului, unde s-au descoperit urmele capitalei statului dac Sarmisegetuza, ca şi în alte cetăţi dace, au fost descoperite şi o serie de construcţii de piatră, de formă circulară sau dreptunghiulară, numite iniţial incinte sacre sau sanctuare, deoarece s-a presupus că ele erau destinate cultului. Însă scopul lor era dublu, pe lângă cult ele servind şi drept calendar, acest ultim ţel fiind realizat într-un mod cu totul original, nemaîntâlnit la alte popoare antice. Într-adevăr, sanctuarul era format din două cercuri concentrice : unul din blocuri de andezit, iar celălalt din stâlpi groşi de lemn. Diametrul cercului exterior este de aproape 30m, în timp ce al celui interior abia depăşeşte cu puţin peste 6m. Cercul de piatră numără 180 de stâlpi înguşti şi 30 de stâlpi laţi, aşezaţi într-o ordine precisă: după fiecare 6 stâlpi înguşti urmează un stâlp lat. Întregul cerc este format din 30 de grupuri de câte 6+1 stâlpi. Ipoteza că fiecare grup ar reprezenta obişnuita săptămână de 6 zile plus ”duminica ” a fost eliminată, deoarece anul dac ar fi avut astfel 210 zile. Ipoteza actuală este că anul dac avea 360 de zile, grupate în 12 luni a câte 5 săptămâni, de 6 zile fiecare. Deci stâlpii înguşti ar fi reprezentat zilele, iar grupurile de câte 6 stâlpi săptămânile. Diferenţa dintre anul dac de 360 de zile şi anul real era de 5,24 zile, care se acumulau ajungând la un an dac după 68 de ani reali. Însă incinta circulară de lemn numără exact 68 de stâlpi folosiţi într-un mod original şi întâlnit doar la daci, pentru corectarea diferenţei amintite, fiecare stâlp de lemn reprezentând deci o corecţie de 5 zile la fiecare an. Această corecţie era necesară, pentru că altfel, prin acumularea micilor diferenţe anuale, s-ar fi ajuns, de exemplu, ca -după 34 de ani- iarna să cadă în calendarul dac în plină vară. Calendarul original al acestei construcţii complicate, ca şi datele astronomice valoroase pe care le exprimă ea, confirmă scrierile anticilor despre remarcabilele preocupări astronomice ale strămoşilor noştri daci. După ce dacii şi-au „rânduit” problemele timpului, calendarul, se consideră că ei au aplicat aceste principii şi la măsuratul laptelui pentru păşunatul de vară al oilor în munte. Cu toate că erau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, daco-geţii nu trăiau din cuceririle altor popoare, nu erau neamuri războinice. Bucurându-se de fertilitatea pământului din jurul Carpaţilor şi până la Marea Neagră, de pădurile pline de vânat, de ape nenumărate curgătoare sau lacuri pline de peşte, era necesar ca geto-dacii să-şi pună ordine în viaţa de zi cu zi, socială sau spirituală. De altfel, nu erau singurii care îşi duceau existenţa cu aceste gânduri normale. În „Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa” , Ioan Rodean spune: „Menhirele, cromlehurile, dolmenurile şi aliniamentele apar ca o expresie artistică a relaţiei dintre om şi lume. În acele străvechi timpuri, când regele-preot privea şi urmărea astrele, el considera că contemplă însăşi măreţia zeilor. În mitologia nordică exista concepţia că la început a fost haosul, apoi zeii creatori au făcut ordine în cosmos: „Soarele nu-şi ştia locul, / Luna nu-şi cunoştea puterea, / Stelele nu-şi ştiau poziţiile. / Atunci sfetnicii s-au dus în faţa tronurilor / Şi înalţii zei s-au sfătuit, / Au dat nume nopţii şi lunii, / Au numit dimineaţa, amiaza şi seara / Pentru a orândui timpurile”. „Este suficient să luăm în considerare două din traseele sanctuarului mare rotund de la Sarmizegetusa, şi anume triunghiul lui Pythagora, cu laturile de 15-12-0, şi diametrul cercului interior al sanctuarului, pentru a ne da seama că unitatea de măsură utilizată în construcţia sanctuarului este aceeaşi pentru lungime şi pentru timp. Astfel, traseul triunghiului reprezintă în lungime 36 unităţi de măsură, iar în timp 36 săptămâni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru diametrul cercului interior, care în lungime este egal cu 18 unităţi de măsură, iar în timp redă perioada de o jumătate de an, echivalentă cu 18 săptămâni. Caracteristicile acestui sistem de măsurat, în care unitatea este aceeaşi pentru timp şi pentru lungime, ne amintesc de sistemele de măsurat ale altor popoare, antice, chiar dacă acestea se referă la suprafaţă sau volum. Astfel diametrul cercului interior se prezintă ca fiind alcătuit din trei segmente. Fiecare segment este alcătuit din şase unităţi de măsură. Ideea reapare transpusă arhitectural în sanctuarul mic patrulater alcătuit din 18 stâlpi. În ambele cazuri, unitatea de măsură (pentru diametru) şi stâlp (pentru sanctuar) reprezintă o săptămână; un segment delimitat de praguri, respectiv un rând din sanctuar, reprezintă o perioadă superioară de timp, şi anume a şasea parte din an: trei segmente, respectiv trei rânduri, corespund perioadei „de lumină” a anului, egală cu 18 săptămâni. Un sistem de măsurat bazat pe acelaşi principiu au avut şi babilonienii, cu mult după civilizaţia dacă, cu deosebirea că era aplicat în măsurarea suprafeţelor: „anumite măsuri erau notate prin diferite semne numerice.” (…) Faţă de acestea, se pune problema dacă dacii au avut, pe lângă sistemul de măsurat timpul şi lungimea, şi sisteme de măsurat volumul, suprafaţa etc., asemănător babilonienilor, care şi-au însuşit multe de la daci, ştiut fiind faptul că în muntele Postăvarul, la Braşov, era una dintre cele mai vechi şcoli de astrologie ale tuturor timpurilor. Este interesant că din ce în ce mai multe dovezi aduc în prim-plan anterioritatea civilizaţiei din Carpaţi- nu numai tăbliţele de la Tărtăria, care se ştie că sunt mai vechi cu 1000 de ani decât suratele lor din Sumer. După câte ştim, până în prezent nu avem astfel de dovezi, însă este de remarcat faptul că în practicile vieţii de păstorit au fost întrebuinţate în zilele noastre sisteme de măsurat volumul – cantitatea de lapte – care nu diferă cu nimic de principiul sistemului de măsurat timpul şi lungimea, principiu aplicat în sistemul arhitectural al sanctuarelor dacice. Astfel, chiar şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, în regiunea Hunedoara, păcurărei cu 100-150 oi se întruneau câte şase, luau în arendă păşuni din Munţii Retezat şi, după ce făceau separarea mieilor de oi, se trecea a doua zi la măsuratul laptelui. „A doua zi se făcea măsuratul laptelui în strungă, fiecare stăpân mulgându-şi oile sale. Măsurile folosite erau: găleata cea mică (un decilitru şi două linguri), măsura şi cupa. Şase găleţi mici făceau o măsură, şase măsuri făceau o cupă.” Este surprinzător să constatăm că măsuratul laptelui în practica păstoritului din regiunea Hunedoara se identifică, ca principiu, cu sistemul arhitectural al sanctuarului patrulater de la Costeşti, alcătuit din 36 stâlpi, şi, de asemenea, cu sistemul calendaristic al dacilor, după care anul era împărţit în 36 săptămâni. Asemenea sanctuare, din care unele diferit alcătuite, au fost găsite şi la Pietrele lui Solomon din Braşov, toate având legătură cu mişcările astrelor. Sursa