Oamenii trebuie sa vada

Ultimele luni am fost absent pe multe planuri, inclusiv media. Buletinele de stiri le-am primit de la prieteni si cam atat. Aseara am primit un clip frumos care arata cum a fost in realitate protestul din Bucuresti pentru salvarea Rosiei Montane, si nu cum a fost prezentat in media, ciuntit si ascuns (intrigat de subiect, m-am uitat sa vad cum a fost abordat).

Cateva minute in care se vad zeci si zeci de mii de oameni in strada, marsaluind fara incidente. Daca tin bine minte, cineva a spus ca la protestul acesta atmosfera dintre jandarmeria romana si protestatari a fost foarte pasnica si naturala, existand zambete pe fetele ambelor parti. Lucru frumos.

Va las sa vedeti acest clip cu rugamintea sa il dati si voi mai departe. Media ne minte pe fata cu "cateva mii de protestatari"...ia de aici cateva zeci de mii!

Sa aveti o zi frumoasa!

Jazz in the Park

Vara asta mi-a facut o surpriza placuta si mi-a purtat pasii spre Cluj unde am avut parte de cateva zile (mult dorite) de recuperare, relaxare si deconectare. Cum totul are un pret, pe langa biletul exagerat de scump oferit de CFR am platit cu 20 de ore dus-intors in doua trenuri fara AC. M-am considerat norocos totusi ca am avut priza pt laptop, altfel nu stiu cum rezistam.

Odata ajuns in Cluj am inceput sa imi aduc aminte de ce mi-a placut si in anii trecuti, dar anul acesta pe langa atmosfera placuta a orasului, m-am delectat cu un festival foarte bine pus la punct (tinand cont ca era prima editie si cu un buget foarte mic).

Jazz in the Park  a avut pe parcursul celor 3 zile de festival un program desfasurat de la pranz pana noaptea in jurul orei 12.30-01.00.
Au fost organizate targ vintage, de carte si antichitati, studiouri foto si de caricaturi, atelier de jucarii pt copii, "testare" biciclete Pegas, proiectii pe Cladirea Casino, recital de violoncel, pian si un Jam Session pe scenele secundare, iar pe scena mare a adus artisti recunoscuti dar si cativa care s-au afirmat destul de bine si au fost primiti cu drag de public.


Un lucru care mi-a placut FOARTE MULT a fost ca desi numarul de participanti a fost de ordinul miilor(am auzit de peste 10.000) Parcul Central, unde s-a desfasurat festivalul arata dupa plecarea oamenilor aproape la fel de curat ca la venire. Toate gunoaiele, peturile, dozele si paharele de bere erau stranse gramada langa cosurile de gunoi deja umplute. Asta mi-a dat un sentiment placut de incredere in oameni.

Asa, revenind. Vineri am vazut COBZALITY, BYRON - acustic si MARIA RADUCANU & BAND.
Toate trupele au avut prestatii foarte bune, Cobzality surprinzand cel mai mult prin stilul abordat si prin armonia imbinarii elementelor diferite din care s-au inspirat. Cu siguranta intra in playlistul meu.
Byron m-au facut sa vreau sa mai merg la concertele lor, iar Maria Raducanu...Maria Raducanu m-a lasat profund impresionat. Ii stiam stilul, ii ascultasem concerte live, dar a fost prima data cand am participat la un concert de-al ei. A fost pur si simplu impresionant. Mai mult nu pot sa pun in cuvinte acum.

Sambata a plouat in a doua jumatate a zilei, suficient de tare cat sa se anuleze cantarile de la scena mare din parc. O parte din artisti au cantat Duminica.

Duminica, pentru a evita anularea concertelor principale din acea seara, scena mare s-a mutat in Hotel Continental unde atmosfera s-a incins destul de repede pe de o parte spatiului redus, pe de alta multumita trupelor geniale.
Au deschis seara cei de la CUANTUNE care au intrat si ei in playlistul meu, apoi au urmat OTROS AIRES care mi-au facut o impresie foarte buna si m-au facut sa ma gandesc serios sa iau lectii de tango :)) si apoi au inchis seara si festivalul cei de la WALDECK si pot spune ca dintre toate trupele, i-au ales pe cei care ne-au oferit cel mai mare show. Din punct de vedere muzical, un jazz modern de foarte buna calitate, iar din punct de vedere al spectacolului, solista britanica ne-a tinut in priza continuu. Mai spun atat. Au revenit pe scena de 2 ori, a 3a oara organizatorii oprindu-i. Atat de bine au incins atmosfera.

Per total Jazz in the Park a fost un festival foarte reusit, care promite multe editii viitoare cu buget marit. E un festival de urmarit pentru toti iubitorii de jazz si din aceasta arie muzicala.

Aaaaa si inca un lucru absolut genial pentru cei care nu beau bere, asa ca mine, DEMMERS au avut stand de Brewing in parc! si au adus vreo 8 sortimente de ceai, toate foarte bune. A fost prima data cand am vazut asa ceva. Sper din tot sufletul sa se mai repete.

Va las cateva linkuri catre pagina de FB a festivalului cu poze din cele 3 zile.
Vineri
Sambata
Duminica

Next up, BMFF (deja suntem la jumatatea festivalului) si apoi Editia a II-a ArCub Live Open Air despre care am scris anul trecut aici.

See you there!

Lucruri de stiut ca barbat

Fiind o persoana care a fost motivata de dorinta de a sparge tiparele in care m-am aflat la un moment dat, am avut parte de mutle experiente care m-au calit si m-au facut sa invat multe si sa inteleg mai bine rolul unui barbat intr-o relatie si familie. Rol care pentru foarte multi este inlocuit cu un surogat implementat gratie factorilor media si a pierderilor valorilor etice si morale care construiesc si dezvolta verticalitatea unei persoane.
Un om, fie el barbat sau femeie, fara o verticalitate morala si spirituala isi va lua lectiile de viata din cadrul "turmei". Din punctul meu de vedere, sufletele dominante, care in majoritate sunt barbatii, trebuie sa invete ca din "turma" generala sa se poata evidentia si sa se desprinda de ea luand sub ghidajul si indrumarea sa acele persoane pe care le poate indruma spre mai bine, corespunzator nivelului sau de evolutie
Este o responsabilitate pe care ne-o asumam in momentul in care deschidem ochii in lumea aceasta si pe care o avem de indeplinit cat de bine ne sta in putinta.

Asta este unul din rolurile principale ale noastre, de a indruma, creste si dezvolta niste valori benefice in cei din jurul nostru. Fie ei familie sau nu. Daca sunt in jurul nostru, e datoria noastra sa le punem la dispozitie, prin exemplu personal in primul rand, o cale pentru dezvoltare personala. Atunci cand persoanele dintr-un grup sunt individual puternice pot spori puterea de dezvoltare a intregului grup si astfel cresc cu totii cat timp exista cineva care sa ii poata coordona si mentine in armonie. 

Spun aceste lucruri pentru ca am vazut cu tristete cum acest rol este in buna masura uitat, inlocuit si ignorat de foarte multi si asta duce in definitiv la decaderea unei comunitati. Trebuie sa existe acesti stalpi de sustinere, trebuie sa existe aceste persoane care sa ofere un tel si un scop pentru care ceilalti sa se mobilizeze si trebuie sa oferim o viziune pozitiva de ansamblu. Am spus comunitate..usor hilar, nu? si cam trist in acelasi timp, caci nu pot sa spun ca mai avem asa ceva. Avem indivizi, avem grupuri de interes, avem mase de oameni prostite si dirijate intr-un sens prapastios.

Dorinta de lupta, de evidentiere, de afirmare, de ridicare si imbunatatire a nivelului de trai, dorinta de a ajuta neconditionat, de a creea si dezvolta o comunitate, un nucleu de bine care sa se poata extinde, vointa de a sparge tiparul de "roman = lenes, hot, profitor, prost, usor de manipulat, etc etc". La baza noastra avem o esenta de oameni buni, saritori, muncitori, inteligenti si puternici, capabili sa ne impunem si sa razbim cand e cazul, dar am uitat pe parcursul istoriei si am fost hraniti niste idei si principii vicioase care sa ne faca sa ne indoim de noi si de potentialul nostru, care sa ne faca la nivel subconstient sa acceptam si sa ne dorim o subjugare.

Aceste nuclee de putere pe care le putem crea prin care se poate dezvolta o comunitate si de acolo mai mult sunt bazate pe acesti oameni, mici lideri si coordonatori, fie ca e vorba de un grup de prieteni sau de o familie. Asa se pun fundatiile unei comunitati, plecand de la formula de individ, apoi familie, cerc de prieteni si apoi o grupare de oameni cu interese, principii si valori morale asemanatoare.

Asa ca dragii mei barbati dominanti, folositi-va de puterea pe care o aveti in nucleul vostru spre bine. Dezvoltati-va mentalitatea, eliberati-va de principiile invechite care ne-au dus in starea asta, indrazniti si visati spre mai mult, spre mai bine, invatati sa va ascultati sufletul si indrumati spre evolutie nu spre regres.

Manifestati vointa de a schimba, de a ne elibera de starea in care ne aflam acum, chiar si doar la nivel interior, pentru ca o veti insufla celor din jur la nivel subconstient cel putin. Asta este un mic pas pe care il putem face pentru a ne fi noua mai bine.

Nu va mai cramponati ca nu poti schimba nimic in tara asta, ca puterea e la altii, ca esti ca individ lipsit de putere. Varfurile sunt date intotdeauna de masa care le ridica iar acum avem varfurile pe care le meritam ca popor tocmai pentru ca ne-am individualizat si ne-am separat unii de altii. Ca individ nu ai putere, ca grup este deja altceva.

Cateva sfaturi care inglobeaza niste principii simple dar bune de viata.

Avem viata pe care avem curajul sa o avem. Daca sunteti nemultumiti sau nefericiti sa nu dati vina pe cei din jur. Este pentru ca nu indrazniti la mai mult. Asa ca indrazniti!

<< Pic source >>

Cu legea nu e de glumit. Cu legea minelor

Articol de pe Kami Kaze punct ro


O, ţară tristă, plină de humor… Revista Kamikaze sparge cenzura. Au spus-o şi ei, dar cum prea era autopromovare, v-o spun şi eu… ce-i drept, în paginile lor, că altundeva prin media românească (poate în afară de Formula AS) n-am unde. Îmbuibate cu banii (şi publicitatea) Gold Corporation, televiziunile şi „ziarele serioase“ tac precum mortu-n păpuşoi, chiar când e vorba, ca acum, de furt direct din averea voastră. Trist, trist când una dintre puţinele afaceri de corupţie demascate şi pedepsite ale ultimilor ani a fost descoperită de Gazeta Sporturilor. Când adevărul vi-l spune nu publicaţia care are tupeul de a-şi lua chiar acest nume, ci el trebuie căutat într-o revistă de familie sau într-una în primul rând de umor, cum e cea pe care o aveţi în mână.

Pe din dos, sau despre perversiune. Personal, nu consider homosexualitatea un flagel, nici o boală. Îi consider, dimpotrivă, bolnavi – sau măcar dereglaţi – pe toţi cei care nu tolerează diferenţa şi minorităţile, fie acestea naţional-etnice, sexuale, religioase (ori, dimpotrivă, atee) etc. Dar Guvernul Ponta II, mă scuzaţi pentru plasticitatea/vulgaritatea imaginii (însă informaţia nudă trebuie să vă intre bine în cap!), vrea să v-o tragă pe la spate. Tuturor. Oricui. Fără discriminare, ceea ce ar trebui să mă încânte. Dacă ar fi vorba de împreunare consimţită şi nu de viol. Al moralităţii, al legalităţii şi, dacă mai aveţi impresia că astea sunt fineţuri-marafeturi, al proprietăţii în sensul cel mai concret al cuvântului. Măcar PDL-iştii îşi puseseră dintru început, cu mânuţa şi guriţa lui Vi(n)deanu, spolierea Roşiei Montane în programul de guvernare. Măcar Băsescu tuna şi fulgera şi lobbytomiza naţiunea în văzul tuturor. Ponta se ascunde, Ponta tace. Când un foarte provocator mash al celor de la Papaya Advertising punea o întrebare aflată pe buzele multor români, autorităţile locale bucureştene nu au ezitat să dea jos, iute şi perfect ilegal, uriaşul afiş, deşi fusese amplasat cu respectarea tuturor procedurilor.

Pământul de sub picioare. Dar ce vrea acest „nou“ guvern să vă facă? Nici mai mult, nici mai puţin decât, cu concursul „noului“ Parlament, să vă ia casa. Proprietatea. Sau dacă nu aveţi aşa ceva, pe ale bunicilor (pe care speraţi să-i moşteniţi) sau pe ale prietenilor (unde credeaţi că veţi mai merge în vacanţe). Programul de guvernare afişat pe site-ul oficial al Executivului vorbeşte, la pagina 83, despre modificarea Legii Minelor nr. 85/2003 – cică pentru revigorarea activităţii în acest sector economic. Ceea ce foarte puţină lume ştie e că avem de-a face cu o iniţiativă legislativă mai veche, făcută „cu dedicaţie“ pentru Roşia Montană Gold Corporation, dar care va afecta toată ţara. Fiindcă, dacă propunerile de modificare intră în noua formă a legii, orice companie care va obţine o licenţă (industrială) de exploatare pe un areal care cuprinde şi proprietatea voastră vă va putea expropria – nu teoretic, ci efectiv, cu darea afară de pe pământul cu pricina – în două săptămâni, plătindu-vă un preţ decis tot de investitorul privat + autoritatea locală. 

Ia cu grebla, fără ruşine, sau de la penali la anticonstituţionali. „Dar proprietatea privată e garantată de Constituţie!“, veţi spune. Un neimportant impediment pentru senatorii Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşineţ (PDL), iniţiatorii modificării legislative. Pentru că, hai să fim serioşi, cine va semnala anticonstituţionalitatea legii? V-aţi interesat, în ultima vreme, cine e Avocatul Poporului? Aveţi idee ce pondere în Parlament are Opoziţia, ştiaţi că şi din asta cea mai mare parte e controlată de tătucul cianurist Băsescu? Dar nu cu PDL-ul am eu treabă acum, ci cu drept-stângista alianţă care va conduce România pentru o (îndemn eu: hai s-o facem cât mai scurtă) vreme. USL-iştilor, întreb eu acum, sunteţi de dreapta? Atunci faceţi bine şi respectaţi „sfinţenia“ proprietăţii private. Sunteţi de stânga? Atunci explicaţi naţiunii ce fel de haiducie faceţi, când luaţi de la micii proprietari şi daţi corporaţiilor.
 
Roşia e România, varianta horror. Personal, ar trebui să mă bucur. În primul rând, „proprietăţile“ mele se limitează la 600 de metri pătraţi undeva lângă Cluj, deci n-am cum să fiu prea afectat. Apoi, am folosit în repetate rânduri ideea, sau lozinca, dacă vreţi, potrivit căreia nimic nu e mai simptomatic pentru ţară, în întregul ei, decât ceea ce se va întâmpla cu/la Roşia Montană. Drept consecinţă, am înghiţit nenumărate replici în linia „nu mă interesează, satul ăla nenorocit e departe“. Acum va afla fiecare că, de fapt, locuieşte în Roşia Montană. Că problema nu e (doar) a lui Eugen David, Remus Cenuşă, Călin Caproş (şi alte multe nume pe care – nu-i aşa? – nu v-aţi chinuit să le învăţaţi). Nu e doar a ecologiştilor care, cică, frânează dezvoltarea României. Că va fi suficient ca, mâine, o firmă privată, eventual una ca RMGC, care nu ar fi capabilă să desfăşoare activităţi miniere, ci ar vinde apoi toată afacerea, să obţină un acord de explorare/exploatare de la ANRM pentru ca poimâine să vă confişte – ăsta e cuvântul, să nu ne mai ascundem după deget! – pământul de sub picioare.

Revoluţia. În noiembrie 2011, cu două-trei luni înainte de mişcările de stradă care au determinat căderea de la putere a PDL şi a aliaţilor, activiştii clujeni afişau, pe clădirea unui hotel emblematic, acum părăsit, al oraşului, un banner pe care mulţi l-au considerat a fi, ca mesaj, exagerat. Televiziunile şi ziarele „serioase“ au ascuns ştirea. Kamikaze şi alţi fraieri şi-au informat publicul. Deci, da, aruncaţi-vă ochii prin aceste publicaţii, ca să ştiţi când se vor umple din nou străzile, pieţele.

Deşi cel mai bine ar fi să învăţaţi şi să credeţi versurile (eu zic profetice) ale lui Norzeatic:
„… în fine,
revoluţia nu va fi acolo,
nu va fi nici acolo,
– Bine, dar unde va fi?
– Nu ştiu! Fă-o!“

scris de Cornel Vîlcu

Si pentru Diaspora

Tot astazi, as vrea sa le multumesc tuturor romanilor care au poposit de-a lungul timpului pe acest blog, din multe colturi ale lumii.

Si voua dragii mei, La multi ani! si sper sa reusiti sa va impliniti acolo unde sunteti, iar cand simtiti ca dorul de casa nu va mai lasa noaptea sa dormiti, vizitati-va locul de bastina pentru a va reincarca bateriile.

Va imbratisez pe toti si va urez o zi frumoasa, indiferent ca va aflati in Romania sau Moldova, Ucraina, Russia, India, Quatar, Israel, Spania, Germania, Italia, Austria, Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Brazilia, SUA.

--

Doua piese la final

Prima mai energica

Si a doua mai zglobie :)

Pentru noi, romanii, La Multi Ani!

Va urez o zi frumoasa si speranta unui an mai bun pentru a ne onora stramosii si pentru a ne face mandrii urmasii asa cum au facut-o inaintasii nostri, chiar daca multi inca mai cred intr-o istorie prefabricata si falsa.

Pentru mine fiecare zi, chiar si atunci cand capul mi-e in nori de furtuna si nu stiu de mine, lucrul care ma motiveaza, care ma impinge, este dorinta de a ma dezvolta in asa fel incat prin exemplul personal sa pot face o diferenta in jurul meu. Nu mai sunt de mult adeptul ideii naive in care sa astept pe altul sa se schimbe si apoi si eu. NU, noi ne traim viata singuri, condusi de discernamantul propriu si de liberul arbitru personal. Asteptatul dupa altii ne tine doar pe loc. Toti avem potentialul de a ne cizela carentele, de a ne sporii virtutile si de a conlucra pentru ridicarea valorilor morale, etice si spirituale ale neamului. Cum? Prin exemplul personal.

Asta imi doresc eu, ca imi fiecare zi, numarul de oameni care se trezesc si care incep sa puna valuare pe aceste valori si sa si le insuseasca mai mult. Nu trebuie sa avem pretentia ca ceilalti sa faca la fel. Tu depui efort pentru a te ridica, nu-i lasa pe ceilalti care inca sunt adormiti sa te traga in jos.

Va doresc un an cu mai mult spirit stramosesc in vene, cu mai multa dragoste de neam si de ceea ce poate sa insemne Romania si cu mai multa dragoste pentru urmasii nostri. Lor le lasam glia asta.

La multi ani! mai luminati si mai intelepti!

--

Profit de ocazie si las cateva piese dragi mie.

  

  

  

 

Trei povesti

Rasfoind iarasi prin Formula As am dat peste trei articole pe post de povestiri care mi-au placut pentru ca au avut ceva din stilul acela de povestit al bunicilor sau poate ca doar faptul ca sunt oameni simpli care isi povestesc viata reusind sa te faca sa traiesti cu ei bucuria simplitatii, o bucurie care in ritmul de viata actual parca pare ireala...

Totodata au reusit sa ma ia alaturi de ei si sa ma plimbe prin locurile acelea, sau poate doar dorul meu de cutreierat tara a "plecat" starnit de povestea lor. Orisicat, povestile mi-au adus o stare de liniste interioara si de bucurie ca mai exista astfel de locuri frumoase, asa ca le gasiti mai jos redate partial, cu referire la site-ul de care apartin.

Viaţa ca o baladă: Neamul Vlădăilor

Articol scris de Ciprian Rus 

 

Pământul lui Cuza şi drumul Vlădăilor

* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii,

au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...
Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.

 

Nea Ion Vlădău la 92 de ani

Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la Aluniş, sub pădu­rea boierului Vânturel, de la Rucăr.
Dumnezeu îşi întorsese faţa către Vlădăi! Le-a dat pajişti bune Cuza, şi pă­mânt roditor, o pădure ră­co­roasă şi un izvor cu apă, cum nu s-a mai pomenit prin părţile Muscelului. "Nu suntem noi vrednici de toate astea!”, le-a spus Gheorghe Vlădău, mulţu­mind Cerului pentru aşa dar. Şi tot atunci a făcut legământ cu cei din neamul lui să aibă grijă de pogoa­nele de la Cuza ca de ochii din cap. Şi-au "cotat” toţi trei fraţii câte un loc bun de casă, apoi au dat drumul oilor şi vitelor. Aici avea să fie pe veci pămân­tul lor, aici îşi vor creşte Vlădăii copiii şi nepoţii, cât a mai fi lumea lume!
Şi, într-adevăr, de atunci şi până azi, doar Vlădăii au stăpânit pămân­turile din Aluniş. [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Poveşti cu miros de fân

Articol scris de Catalin Apostol

Stăpâna dealului

"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lu­mea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lu­mii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate îm­preună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l che­măm pe Dumnezeu în aju­tor”. Zâm­beşte blând, ne­te­zind cu o furcă fânul proas­păt aşezat pe căpiţă. E mie­zul zilei şi arşiţa a topit par­că cerul, re­văr­sându-l peste pământ ca o lavă în­cin­să. Pentru ea, însă, nimic nu-i de ne­îndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslă­neşti, de-a lungul Ar­geşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag ne­um­blat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de pa­radis. Se numeşte Aluniş şi e un că­tunel cu câteva case răzleţe şi nesfâr­şite păşuni, aşternute ca un poem prin­tre co­line. Aici îşi au oamenii din sat fâ­neţele, aici îşi ţin va­ra animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg li­vezile de pruni. De sute de ani, locul ăs­ta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri se­culare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, ho­tărâtă, mereu veselă şi încreză­toare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân pes­te căpiţele uriaşe, care îm­pân­zesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iu­ţea­la şi pofta de mun­că. Zâm­beşte în­con­tinuu, forfotind de colo-colo, după res­turile de paie.

- Cum de mai puteţi, pe zăpuşeala asta?, o întreb uluit.

- Ehei, domnule, numai munca as­ta ne ţine în via­ţă. Ne-a dat Dum­nezeu toate bogăţiile astea, iar noi tre­buie să le cinstim, că altfel e un mare pă­cat. Sunt a­proa­­pe 35 de ani de când venim aici, zi de zi, câte cinci kilometri, cu noaptea-n cap. Urc câteo­dată sin­gură, prin întuneric, mai aud lupii urlând, ori cum tros­­neşte sau foşneşte ceva, dar spun de câteva ori în gând "Ta­tăl Nostru” şi-mi trece imediat frica, de par­că chiar atunci ar veni Dumnezeu lângă mine. Zi de zi, acelaşi drum şi-aceeaşi muncă. Şi de cinci ori pe zi! Dar să ştiţi că noi suntem tare fericiţi cu rân­duiala asta!

 

Cornelia Vlădan din Suslăneşti

O ascult uimit şi-mi aduc aminte de Sisif. Oricine ar spune, poate, că un asemenea trai nu-i decât o veş­nică pedeapsă. Pentru ea însă, pare să fie o tainică bi­ne­cuvântare. Mă priveşte în ochi, cu acelaşi zâmbet senin care îi luminează perma­nent chipul. De sus, de pe colină, coboară încet spre noi un bărbat cât un ţâr, cu ochii al­baştri ca cerul şi faţa brăzdată. "El e Mihai, omul meu”, zice ea cu miere în glas, luându-l tandru de mâ­nă.[Continuarea pe site-ul Formula AS]

La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară

Articol scris de Sorin Preda
 

 Mănăstirea din vechiul depozit de armament

Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul

Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de sal­câm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, ase­me­nea vânturilor ce bat aici mai tot tim­pul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foi­şoare semeţite, după modelul grănice­resc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să des­co­păr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.

Mânăstirea liniştii - Slobozia

Retrasă într-un pâlc de pă­dure de la marginea Dunării, Slo­­bozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cu­minte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau în­dem­nuri repetate. M-a lăsat să mă des­curc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce aco­pereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troi­ţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hra­mului.

 

Biserica dintre flori

Alături, bisericu­ţa şi cor­pul de chilii aşteptau sub un clo­pot transparent de linişte, obli­gându-mă să mă strecor prin­tre albine şi flori, fără a tulbura în vreun fel tihna şi echilibrul ace­lei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă aşez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul şi să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simţeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut şi de a pleca apoi în altă parte. Liniştea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic şi greu de explicat. Nu mai fuse­sem niciodată la Sfântul Ioan Rusul şi, totuşi, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată şi totuşi îl ştiam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar şi casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaşte cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aş fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii şi păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câţiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, şi mi-am întors privirea, descoperindu-l pe stareţul Macarie. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca şi cum ne-am fi cunos­cut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucru­rile aşa cum sunt şi să nu mă tulbur. Da, aşa se întâmplă cu toţi cei care vin prima oară la mânăstirea Sfân­tului - simt un freamăt sufletesc şi o bucurie pe care trebuie să o îm­păr­tăşească neapărat cu alt­cineva... [Continuarea pe site-ul Formula AS]

Descântec pentru un sat pustiu

In seara asta am avut dorinta sa mai cutreier prin revista Formula As in cautare de articole speciale, articole care sa rezoneze cu trairile mele interioare. In timp ce am rasfoit si citit articole timp de vreo 4-5 ore am gasit si aceasta frumoasa relatare pe care am simtit sa o "urc" si aici. Cu prilejul asta am gasit cateva locuri noi prin care simt ca trebuie ajung, anume Manastirea Oasa, Manastirea Vladimiresti, Satul Rosia si Ardet Cetatuie. Abia astept sa se aseze lucrurile.

Descântec pentru un sat pustiu

Articol preluat din Formula As scris de Bogdan Lupescu.

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit...

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. "Poa­te săptămâna viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas

mai încet, tainic parcă: "Toată mun­ca mea îi acolo, în deal... Toată viaţa mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viaţa mea...”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru, cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Şi-n cele din urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa, curăţau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-şi lăsase casa până de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii. Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de nelo­cui­re totală... Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa ieşind dintre ierburi... Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche, mare, frumoasă - la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el, din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit... Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri. Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii... "Atunci mi-am spus că nu se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.

Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul... "Hai, hai!” le zicea, mereu înfipt între ei.

 Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii, pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor... A adus nişte spe­cialişti în făcut chirpiciul, "cu lut, paie, balegă de cal” şi a tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele... Şi mai ales cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus flori. Co­piii lui, pe atunci mici - nu poate să uite - vopseau amândoi gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două, i-a spus tatălui său rămas în oraş: "Auzi, ta­tă... Ştii ce? N-ai vrea să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?...”.


300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de mult satul, încă de pe vremea "industrializării” de după război. Nu se mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe uliţă, prin grădină. "S-o ales prafu'... De ce m-ai adus? Mai bine să nu văd. Prafu' s-o ales...”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar când a ajuns în faţa casei, "o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama mea Ilina, săraca, care s-o stins în '90. S-o uitat la cruce, o citit. Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu' Părău?» El, care tot timpul comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi arăta emoţiile... Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu' Dum­nezeu îi place...»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le cumpăra din piaţă, alese, mici, "cât mai pădureţe”. I le aducea tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. "Asta, cred, şi lu' Dumne­zeu îi place...”, a fost vorba lui, până la moarte. Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un jurământ: "Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!...”. În vara anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice sfios:
- Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa' buru­iană, singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
- Da' ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
- Nu ştiu, faci şi tu... fân.

- Da' nu-i păcat să vinzi pământu' lu' moşu' tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu' bătrânilor, măi?
- Nu ştiu, Milule, da' eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu' ăsta-i numa' bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi... Nu mai pot, zău.
- Bine măi. No, cât cei pă ele?
- Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a dat 130 de milioane, "ca să fie omu' mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare "din satul lui”. Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?... Apoi a venit altul, şi altul, şi altul... Vecinii lui îşi vindeau satul, bucată cu bucată. "N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?...”. Tuturor le-a dat mai mult decât cereau, zicând: "Lasă, să fie de sufletu' lu'...” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul. Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării... Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte. Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre "secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă urmele, numele, casele... Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine.

Inscripţia de pe troiţa pusă de Emil Părău la intrarea în Roşia

 

"Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă... încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să vedeţi... O să simţiţi, poate...”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când ajungem...
S-a mai scris în "Formula AS” despre Emil Părău. Unul dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini ştiu despre "nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile, n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei, ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de "ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său - aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci, ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică "pe viu”, de ce n-au putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. "Uitaţi-vă, Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!...”. Aşa au fost toate "conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură. Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul, altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite, superba bise­ricuţă de lemn în para­gină... Galbina, Mada, Oprişeşti, Techereu - doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. "Sa­tul Roşia. Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre "vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.

L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii răscolite de vânt. "Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. "Altădată era acoperită cu paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să ceară nici un ban... Da, Lina, biata de ea... Din­coace îi a lu' Cu­culeasa - Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt, fălos... Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu' Utan, ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau «Ame­ricanu»... Aici îi a lu' Ţic Ioan, alt bogat - no uita­ţi-vă, ce casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu' Liţă a lu' Gherghi. Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?... Şi-o fost casă mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam... Temelia, atât. E trist. Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă, să se bucure şi să-şi amintească...”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un câine cu glas de om, un "moroi”, îmi arată temelia casei morarului Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, "Bogatu”, a fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi ginerele său... Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan, care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa rece de izvor pe care-o beau, "pentru sănătate”, iar lor li se părea că apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume...

 

Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu. Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum, la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea, nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi, mai mult "de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are... patru mii! Doar o mie sunt aici, dea­­supra satului - mân­ză­rile - restul le paş­te în alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o "Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. "Numai aşa poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş. Mân­căm balmoş, urdă, "brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr, avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e "ce­va”. Ce­va ca o pu­tere binefăcă­toare...

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului, singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor. Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc, să-şi "lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.

Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că "ştia” că va veni azi, deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o "putere a presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul, exact la ce oră, totul. Îl "simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte chiar să îl şi "cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul cultivat cu de toate, legume, "poame” la discreţie, lapte de la animale, pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi, aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania, carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, "ruda”, "loitrea”, "dricul”, "butucul”, "obia­da”, "leuca”, "proţapul”, "piscul”, zicându-mi că toate uneltele acestea-s "lăsate de la daci”, că le găseai în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani, înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi, doar pe acestea, refuzând orice-i modern...

 

 

Aron şi stupii lui de albine făcuţi din lut, ca pe timpul dacilor

Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan "secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte, la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare. Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva, crede Emil Părău, dacă intri în "armonia” vieţii unui sat. Un poet, acest "om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va câştiga mulţi bani din "secretul” său, căci şi cheltuie­lile de întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin. Asta e "nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui. Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu' Gherghi, a lui Bogatu... A lui Ţic...
***

Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din ultimii ani i se pare "o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. "O minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26, dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi, fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului. Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci, cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul, toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case... Mireasma perelor din marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion, străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa mai departe, în veci.

Dacii - Noi Descoperiri

Iata ca realizatorii filmului Dacii - Adevaruri Tulburatoare au revenit, dupa cum au promis, cu inca un documentar interesant, menit sa consolideze afirmatiile facute in primul. Ma bucur ca nu si-au pierdut determinarea, pentru ca am vazut multe articole in care au fost atacati destul de dur de fosilele istoricii romani.

Vizionare placuta!

http://adevaruldespredaci.ro/ 

http://danielroxin.blogspot.com/
http://www.dincolo-de-limite.blogspot.com/

http://www.radiovoceasufletului.ro/

Dacii - Adevaruri tulburatoare - documentar

          Dupa ce prin anii 2004-2008 mi-au trecut prin mana o serie de carti si articole pe tema dacilor si a istoriei acestui neam care nu faceau decat sa aduca argumente si ipoteze care rasturnau "istoria scrisa si predata in scoli" si totodata imi alimentau intuitiile si sentimentele avute din copilarie, prin care respingeam aceste "adevaruri" cusute cu ata alba, iata ca a aparut un film documentar care vine si zguduie si mai tare lumea istoriei.

          Forma de prezentare a informatiilor este pe tipicul filmului "The Secret", asadar ne vorbesc oameni cu o vasta pregatire si cu un acces impresionant la anumite informatii care sunt de multe ori ferite de ochii maselor.

          Va invit cu mare drag sa urmariti acest documentar ce masoara 50 de minute, minute pe care nu le veti considera pierdute, ci din contra.

          Nu pot exprima recunostintei ce le-o port tuturor celor ce se lupta pentru ridicarea identitatii nationale a acestui neam, fie ca rasplata voastra sa vina din Ceruri.


Va las cateva linkuri utile:

http://danielroxin.blogspot.com/
http://www.dincolo-de-limite.blogspot.com/

http://www.radiovoceasufletului.ro/ - veti gasi o serie de emisiuni interesante si, spre norocul noastru, exista si o arhiva a emisiunilor.

Pentru cei care mai simt ceva..

Am avut placerea sa dau peste niste articole si ceva clipuri ce au rezonat cu trairile mele. Tura asta vine doar cu un clip ce ne aduce niste mesaje..





Poate chiar este timpul sa amplificam trezirea constiintei ancestrale..nu, fara poate.

Mihai Eminescu..

Un articol interesant ce priveste aspecte din viata lui Eminescu si a "apropiatilor" sai..


Adevarul despre Eminescu

* Postat de Nicu Dan Petrescu în Martie 4, 2010 la 4:11pm
* Vezi blogul lui Nicu Dan Petrescu

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data aceasta este doar simbolică, cea reală fiind 20 decembrie „pe stil vechi" sau 1 ianuarie „pe stil nou". Înregistrarea naşterii s-a făcut mai târziu de către părinţi, iar ulterior a survenit reforma calendarului. Cu toate că au trecut mai bine de 100 de ani de la lupta sa singulară şi exemplară pentru fiinţă neamului românesc, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit. Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută. Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj. El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. După moarte, publicistica sa a fost trecută la index, iar posteritatea sa a fost deformată şi manipulată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.

Dosarul Eminescu

Cea mai însemnată parte a activităţii lui Eminescu a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, devine ziarist profesionist - ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi şi apoi, în 1877, este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este internat cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub apăsarea Puterii regale, îl

Civilizatia de sub Marea Neagra

Later edit: am vazut acum ceva erori in afisarea textului si le-am rezolvat..acum se vede tot bine.

Mai jos este prezentat un articol destul de simpatic pentru ceea ce "spune"...desi e lungut, merita sa il duci pana la capat...

Enjoy it..

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale carui metode, desi controversate, au dat roade pana acum. Pentru ca ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majoritatii cercetatorilor, erau demonstrate in final de descoperirile facute, descoperiri care-i faceau pe multi sa-si bage capul in nisip, facandu-se ca uita ca tot ei erau printre cei mai vasnici contestatari ai ipotezelor emise. In urma cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea ca Potopul descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Marii Negre. Asa ca o echipa condusa de Ballard a poposit pe tarmul Turciei, reusind sa filmeze, la mai putin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.

Mai exact, era vorba despre o stânca cioplita si de doua unelte de piatra dotate cu câte o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. In plus, submarinul a reusit sa filmeze si niste bârne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de pNicucrare artificiala. Aceste descoperiri arata ca, in urma cu multi ani, Marea Neagra a fost un lac al carui tarm era locuit. In perioada de sfârsit a erei glaciare, datorita incalzirii atmosferei si topirii ghetarilor nivelul Mediteranei a crescut fara precedent. Apoi, in urma cu 7000 de ani, datorita presiunii apei – si probabil in urma vreunui cutremur - fâsia de pamânt care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizata si apele sarate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându- l in ceea ce este astazi. Torentul a fost fantastic.

Forta apei a depasit de 2 – 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se ca pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile. In sprijinul acestei teorii, cercetatorii arata ca in anumite zone ale fundului Marii Negre, exista ape dulci, ramasite ale vechiului lac. Din cauza lipsei curentilor si a oxigenului, acele ape au ramas neamestecate cu apa marii.

Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce inseamna ca exista conditii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Marii Negre, cateva specii de scoici, unele disparute, altele pe cale de disparitie, dar toate cu o vechime cuprinsa intre 7..500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a facut pe cercetatori sa afirme ca Marea Neagra a fost, pe vremuri, un lac cu apa dulce.

Mai mult, cativa membri ai echipei lui Ballard sustin ca acesta este convins ca actuala Mare nu a existat in urma cu 10 – 15.000 de ani, aici traind o civilizatie prospera, careia ii apartin constructiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Si ca totul sa fie si mai incurcat, s-a pronuntat cuvintul Atlantida.

Harta intocmita cu ajutorul sonarelor a lasat sa se intrevada ca pe vremuri, fundul marii era, in fapt, " un tarm plat, cu o plaja de nisip care cobora lin", dupa spune insusi coordonatorul lucrarilor.

Potopul a inceput in Romania

Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste `povesti', cum le spun majoritatea românilor.

Si totusi, atunci cand aceste "povesti" sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.

Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.

A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si unde aparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catadele ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.

"In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit". Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

"Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului".

Padurea ingropata

La mijlocul anilor `80, autoritatile centrale de la Bucuresti au decis, cu o simpla semnatura, sa stearga sate intregi de pe harta României, sa stramute populatia, sa distruga vestigii arheologice cu o vechime de cateva mii de ani.. Si totul in numele unui asa zis proiect de canalizare a Argesului, de faurire a maretului canal Dunare – Bucuresti.. Atunci, in mai putin de o saptamana, cateva localitati au disparut definitiv din peisajul administrativ românesc. Nu au fost iertati nici macar mortii.

"Cu buldozerele si excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au incarcat in camioane, ca erau morti de zeci de ani sau de o saptamana, pe toti i-au urcat in camioane si nu i-am mai vazut de atunci. L-au luat pe tatica si pe aia batrini, nu si-ar gasi niciodata odihna", spune cu obida Nicusor Tudor, un batrin de 74 de ani din Mihailesti, care inca se mai tine bine, ca toti cei de prin partea locului. Numai ca, dupa ce au sapat vreo 5 – 6 metri in adancime, cupele excavatoarelor au inceput sa se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat in afara inginerilor care coordonau lucrarile. Acestia au inteles ca acolo, la adancime, este ceva. Si au chemat arheologii. Nu mica a fost surpriza tuturor cand, continuin cu atentie sapaturile, au constatat ca la o adancime 15 – 25 de metri, se gasea nici mai mult, nici mai putin, decat o... padure preistorica. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, incat acestia, eliberati de sub pamant, pareau inca in viata si se puteau deosebi soiurile.

Marea inundatie glaciara

Specialistii adusi de la Bucuresti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun si tei. Datarea cu carbon a aratat ca nisipul care acoperise padurea de foioase avea o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche.. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra. Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune.

Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra.

Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune. Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii... Probabil ca dintre cei care catesc aceste randuri sunt multi care au vazut pe viu o inundatie. Si atunci au remarcat si cantitatea de nisip si mil care ramane dupa ce se retrag apele. Sa fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta in conditiile in care apa ajunge sau chiar depaseste doi metri. Si atunci nu pot sa nu-mi pun o intrebare: oare ce cantitate de apa s-a revarsat asupra zonei argesene, pentru ca nisipul ramas in urma ei sa aiba o adancime de 15 – 20 de metri... Calculati singuri si veti ajunge la o adancime a apei cuprinsa intre 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundatie?

Tsunami pe Arges?

Descoperirea padurii preistorice sub pamanturile Argesului, i-au determinat pe specialisti sa efectueze cercetari si in alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: padurea se intindea pe o suprafata mare, intre localitatile Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu. In plus, prospectiunile arata ca se intinde mult in sud, aria terminindu-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. In toate locatiile, rezultatul cercetarilor a aratat un singur lucru: apele au acoperit zonele intr-o perioada extrem de scurta de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar cateva saptamani.

"Ori asa ceva, nu se putea intampla din cauza topirii gheturilor, afara doar de cazul in care Terra nu a fost lovita de vreu meteorit. Ori din ce stim noi, in perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, nici un meteorit nu a lovit Pamantul", afirma Codrin Niculescu, paleontolog si biolog. Domnia sa insa, are o terorie foarte interesanta, desprinsa parca din filmele SF. Ipoteza sa pleaca de la basoreliefurile si scrierile foarte vechi in care nici un popor din antichitate nu mentioneaza Luna, celebrul astru al noptii. Ori, daca Luna ar fi fost atunci in apropierea Pamantului, este imposibil ca acest lucru sa nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmareau mersul astrelor pe cer si influenta lor asupra vietii oamenilor. Si atunci, inseamna ca Luna nu a fost dintotdeauna satelitul natural al Pamantului.

"Mai mult ca sigur ca, in momentul in care Terra a primit Luna, Pamantul intreg a cunoscut activitatea dezastruoasa a marilor valuri. De exemplu, urmele lasate in Hawai atesta ca pe acolo au fost valuri ucigase – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, inalte de cateva sute de metri. E posibil ca pe Arges sa avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundatie catastrofala" .

In sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completa a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se intinde padurea preistorica. "Lipsa aceasta ne arata clar ca zona nu a fost una marina, permanenta, ci a fost inundata pur si simplu intamplator. Iar compozitia nisipului sarat a conservat foarte bine copacii".

Bizara fortificatie de lemn

Dar nu padurea subterana a fost cea mai interesanta descoperire a arheologilor veniti la fata locului. Intr-una din zile, sapatorii au scos la iveala o constructie bizara din lemn, alcatuita sub forma unei mici fortificatii.

Cu toate astea, nu s-au gasit deloc schelete umane sau de animale, in conditiile in care s-a presupus ca respectiva constructie nu s-a ridicat singura.

"Unde au disparut cei care au construit ciudata fortificatie de lemn, este iarasi o intrebare fara raspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul urias sa-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apa, sa fi fost mancate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii sa fi aflat din timp despre iminenta valului ucigas si sa se fi retras pe inaltimile muntilor. Si atunci, daca acceptam cea de a doua ipoteza ca fiind mai plauzibila, de unde puteau sti niste primitivi ca oceanul va matura zona Agesului?"

Referitor la cetatea descoperita, locuitorii sunt convinsi ca nu a fost vorba de o fortificatie in sine, ci despre casa lui... Noe. Numai asa poate fi explicata lipsa pietrelor din fortificatie, prin aceea ca era vorba doar de o casa de locuit, fortificata impotriva actiunilor unor animale. Unii oameni de stiinta sustin ca in perioadele de mari transformari continentale, animalele – si mai tarziu oamenii – paraseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Asa s-a intamplat, probabil, si cu fortificatia de lemn, locuitorii acesteia migrand, pur si simplu catre o zona mai sigura. Pornind de la padurea antica descoperita pe linia Argesului, ulterior s-au facut sapaturi in partea opusa, pe Valea Prutului..

Si... surpriza. au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeasi compozitie ca si cel din sudul tarii si datind din aceeasi perioada de timp, respectiv sfirsitul paleoliticului si inceputul neoliticului. Doar paduri nu au fost gasite de data asta, dar probabil ca zona nu era una impadurita, ci una de cimpie.

"In acel moment am fost pusi in fata unei intrebari fara precedent. Ce fel de val putea sa mature intreg cuprinsul tarii si sa aiba o inaltime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul României sau toata Europa? A fost un val oceanic, cu apa sarata sau un val cu apa dulce?"

Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetatorilor, locuitorii din Mihailesti continua sa scoata din carierele de piatra trunchiurile vechi de mii de ani si sa le arda in sobe. Pe ei nu-i impresioneaza faptul ca distrug acele vestigii arheologice aproape unice in lume. Lor le e frig si nu au cu ce se incalzi. Le e foame si trebuie sa gateasca inca pe plite, pastrate si acestea din batrini, dar niste batrini mai apropiati de zilele noastre. Si distrug copaci care au cativa metri grosime, asa cum probabil nu vor mai creste niciodata pe aceste meleaguri. Florea Dumitru, imi spune:

"Domnule, noi suntem unicat in lumea asta. Noi nu mergem la padure ca sa taiem vreun copac. Noi mergem sa dezgropam copacii de care avem nevoie pentru foc. Si numai Bunul Dumnezeu stie cum au ajuns pomii astia sub nisip. Cei mai batrini spun ca asa au ramas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe." Deocamdata nici o ipoteza nu a fost pe deplin demonstrata. Iar numarul copacilor milenari descreste de la o zi la alta... Trebuie oare sa condamnam localnicii pentru ca incearca sa supravietuiasca distrugand urmele trecutului? La urma urmelor, nu asa au facut dintotdeauna oamenii? Fiecare civilizatie noua a distrus-o pe cea veche. Si se pare ca nu din rautate, ci din simpla dorinta de a supravietui.

http://www.razboiulnevazut.com/civilizatia-de-sub-marea-neagra.html