Stramosii hiperboreeni

Despre originea traco-getă a mitului hiperboreenilor

de Monica Dascălu

Ţara hiperboreenilor este adesea pomenită în mitologia greacă. Nimeni nu ştie exact unde se află ea, dar se presupune că undeva în nordul extrem, fără doar şi poate, dincolo chiar de ţinutul dinspre care suflă Boreu, vântul de miazănoapte. Unii istorici consideră că pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepărtat, de sălaş al Preafericiţilor. Acolo era ţara viselor, a tuturor prunciilor şi a vârstelor de aur. Apollo trăise acolo în tinereţe, tot acolo se născuse Leto, mama lui şi acolo se întoarce el după fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune că un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trăieşte în fericire şi înţelepciune şi este înzestrat cu puteri magice.



Poporul fabulos al hiperboreenilor trăia, după cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un ţinut situat la nordul Eladei. Se pare că Hesiod îi menţionează pentru prima oară, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta consideră tot ceea ce se povesteşte despre Hiperboreeni este o născocire, justificând aceasta prin faptul că Sciţii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei şi nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteşte ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt menţionaţi de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân şi Clement din Alexandria.

Cât despre etimologia numelui lor, după Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, şi dincolo de munţii Fipes (Phipees), munţi fabuloşi din nordul Sciţiei, într-o ţară caldă. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferă la templul din Delfi şi la cel din Delos. La Delfi, se afirmă că faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, şi că acesta călătorea în ţara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate găsi drumul care duce în ţara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe mare. Doar eroii şi cei pe care zeii îi îndrăgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trăiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiţi şi bucuroşi, căci nu există la ei boală, oboseală sau bătrâneţe. Toţi cântă şi dansează în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni paşnici, drepţi şi prietenoşi. Se spune că ei i-au ajutat pe greci să respingă invazia Galilor în 279 î.e.n.

Totuşi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, după preoţii templului, fericiţi, mereu tineri, pioşi, drepţi, paşnici şi dotaţi cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciţi. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însoţite de cinci hiperboreeni. De altfel, două din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o săgeată în jurul pământului fără sa mănânce nimic în acest timp.



Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericiţilor. Anticii au căutat să localizeze ţara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai puţin îndepărtate: insula Thule, o altă insulă situată aproape de India, în Irlanda, într-o insulă dincolo de Atlantic, într-o insulă aproape de Arabia, în Marea Mediterană, dincolo de Himalaya etc.



Dar dincolo de toate, poveştile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice şi imposibil de admis cum cred unii istorici. Într-adevăr, de ce nu ar fi posibil să fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religioşi care să semene prin multe trăsături cu aceşti fabuloşi oameni virtuoşi, înţelepţi, paşnici, vegetarieni şi celibatari? Şi asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevăr, aşa cum vom arăta în continuare, ei fiind chiar strămoşii noştrii, dacii.



De altfel, Iliada atestă existenţa unor oameni foarte religioşi la nordul Dunării, în timpul războiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: “Zeus contempla ţara tracilor, cavaleri pricepuţi: pământul Misienilor, experţi în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, ţara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepţi dintre oameni”. Termenul “Hippimolges” înseamnă “cei care mulg iepele” şi “Galactophages” sunt “cei care se hrănesc cu lactate”. Toţi aceştia sunt traci, deşi Strabon afirmă că cele trei popoare menţionate anterior aparţin neamului Sciţilor. Aceasta este imposibil, pentru că Sciţii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar războiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare menţionate erau trace şi locuiau la nordul Dunării.



Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectăm câteva posibile variante: “cei fără familie, care trăiau fără femei” sau “nomazi, oameni săraci, fără arc”, sau “oameni liniştiţi, paşnici”, sau “cei care au viaţa lungă”. Textul lui Homer susţine ideea că aceşti Abioi erau cei mai drepţi dintre oameni şi numele lor indică faptul că sunt oameni religioşi din moment ce trăiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacă era un act eroic). Abioi-i se hrăneau cu lapte, erau vegetarieni şi acest ascetism se datorează doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, după cum arată Posidonios, citat de Strabon.



Unii istorici afirmă că marele iniţiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (şi chiar că ar fi fost discipolul lui, afirmaţie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuită incredibilei semeţii a grecilor. Vasile Pârvan consideră şi el această ipoteză ca fiind naivă şi citează diverşi istorici care menţionează faptul că de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricum ar sta lucrurile, este clar că spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis şi nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la şcoala lui Pitagora, deoarece, repetăm, acesta a trăit în secolul 7 î.e.n.



Se presupune de altfel că ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spirituală, în scopul atingerii nemurii. Aceşti aceşti fermi trebuiau să trăiască izolaţi, departe de zgomotul satelor şi de locuitorii lor. Ei trebuiau să trăiască ascunşi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viaţa misterioasă a adepţilor lui Zalmoxis, care trăiau ascunşi în peşterile lor, nu se căsătoreau, erau vegetarieni şi refuzau bunurile lumeşti, poate cu siguranţă să fi fost sursa istorică a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trăiau în munţi unde se aflau peşteri, în Carpaţi, la nordul Dunării şi al Greciei.



O vizune mai elaborată asupra mitului hiperporeenilor este prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa “Dacia hiperboreeană”, care ne prezintă o abordare iniţiatică a istoriei, asociată cu o geografie sacră a Planetei noastre. În această viziune, poporul iniţiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificaţie sacră aparte. Şi, am completa noi, în aceste zone speciale se află în diferitele etape istorice proiecţia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migraţii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar tradiţia spirituală dacică este “urmaşa” culturii lor. (Insula Şerpilor mai era numită şi Insula Albă sau Leuce, şi templul lui Apollo care a existat aici, ale cărui ruine există şi azi, ca şi toponimia din zonă atestă această conexiune). Muntele Omu, numit în popor “Osia lumii” sau “Buricul Pământului” este axul central al geografiei sacre a României.



Originea poporului arian



În tradiţia orientală se arată că originea poporului arian trebuie căutată în munţii Carpaţi, unde s-a aflat anterior zona de proiecţie a Shambalei, zonă care va redeveni centrul spiritual al planetei înaintea încheierii actualului ciclu planetar. O dovadă inedită a acestei origini este prezentată în lucrarea lui Nicolae Miulescu: “Dakşa, ţara Zeilor”, care din păcate este greoaie pentru cel care nu cunoaşte mitologia indiană şi epopeele istorice indiene. În esenţă, Miulescu dovedeşte cu argumente lingvistice faptul că principalele episoade ale acestor epopee/mituri s-au desfăşurat în Dacia, prin faptul că numele localităţilor şi a personajelor se regăsesc în multe nume de localităţi, munţi sau râuri păstrate până în prezent, iar acestea sunt şi grupate conform miturilor sau povestirii respective.

Desigur că unii pot fi sceptici în ceea ce priveşte aceste asemănări, dar uluitoarele “coincidenţe” îi vor pune pe gânduri. Poate ar mai trebui menţionat că actualmente, limba care este considerată (de către lingvişti) a fi cea mai apropiată de română este catalana (vorbită în nordul Spaniei), şi nici măcar cu această limbă nu există atâtea corespondenţe de nume ca în acest caz.